literature

Senynatate_I

Deviation Actions

sii-kei's avatar
By
Published:
2.1K Views

Literature Text

SENY-NĂTATE

Seny Eprinozuka.
Pe scurt: senynozuka.
Nu m-am putut abţine să nu râd ca un tâmpit când i-am văzut modul ingenios de autointitulare.
Era într-o marţi, cred  – şi eram singur în birou, Jen şi Diceron fiind undeva pe terasă să-şi consume pauza de prânz inhalând nicotină.
Intrasem să-mi verific emailurile personale – aveam o adresă separată faţă de cea de business – şi să mai văd cam cine ce mai face pe messenger (unchiul Lenny avea o poză foarte sugestivă cu o sticlă de balsam de rufe Lenor) – când dădusem peste asta – ea vrând să mă adauge în listă.
Am stat vreo jumate de minut să analizez cam în ce grup ar fi fost adecvat să o includ (în Familion clar nu, logic; Străinezii chiar erau oameni din afara ţării, deci nici asta; pe de altă parte, nu ştiam nici dacă la Trăncănitori se potrivea, dată fiind rezerva sa naturală în comunicare), până la urmă alegând unul fără să mă uit, printr-un click nedirecţionat. Nimerise la Familion; ridicând din umeri, am constatat cu plăcere că Seny era online.
Avea o poză cu Caudipteryxul din PteroSofi, bineînţeles; am chicotit puţin, imaginându-mi-o cât de mulţumită trebuia să fi fost când o alesese. Am aşteptat apoi vreo două-trei minute; era doişpe şi cinci; asigurându-mă că am intimitate maximă, i-am scris un „hai hello".
Într-o singură fracţiune de secundă, de parcă s-ar fi aşteptat la un mesaj din partea mea, Seny îmi trimise înapoi un „hello hello"; am scos un oftat prelungit de uşurare supremă.
„sper că nu te superi
ţi-am luat IDu' ieri de pe laptopu' Ritsunei"
Ce semne de punctuaţie punctuale! Îmi venea să-mi iau în braţe monitorul.
„aşa că te-am pus în listă"
„no problem, no problem" – i-am scris; resimţeam iarăşi o oarecare greutate în a respira, greutate care, aparent fără motiv, îmi cauza un blocaj intelectual (nu puteam să fi zis şi eu ceva mai inteligent?).
Am aşteptat o vreme, neştiind încotro ar fi fost cazul să îndrept discuţia.
„drăguţă poză" – scrise Seny într-un târziu; am înghiţit în sec şi m-am simţit relativ cam prea mulţumit pentru momentul de inspiraţie genială pe care îl avusesem cu ceva timp în urmă în a-mi pune la vedere o fotografie cu mine pe când fusesem căpitan.
„Mersi, mersi!" – i-am replicat; îmi era cald.
„Câţi ani aveai?"
Cam câţi ani avusesem, mai exact? Blocajul temporar nu prea-mi permitea să am flexibilitate în memorie.
„29 cred că"
„nu prea te-ai schimbat"
Mi-am muşcat degetul mare de la mâna stângă. Aveam o oarecare idee că faţa mea avea o culoare mai pronunţată decât era permisibil în mod normal.
„am citit cartea de la tine" – i-am zis, ca să mut discuţia în altă parte.
„aşa repede???"
„păi nu e repede. de sâmbătă până azi am avut timp"
„şi ţi-a plăcut?"
„la nebunie. Bunica face super brainstorming. acum văd de ce n-o suporţi pe baba de stegozaur din PteroSofi"
„albumul l-ai ascultat?"
Cu câtă rapiditate trecea de la un subiect la altul!
„yes. să-ţi fac o analiză detaliată a fiecărei melodii?"
„dacă nu te grăbeşti"
„mai am 18 min de pauză"
Minute pe care le-am petrecut preamărind uluitorul talent al LeekERŞilor.
„tre să plec" – i-am scris, de cum am auzit vocea lui Jen pe hol; şi, naiba ştie de ce, am ieşit de pe net într-o grabă supremă să nu fiu descoperit, înainte să poată Seny să mă salute de plecare.
A doua zi am aşteptat tensionat la aceeaşi oră, dar n-a apărut. Şi nici a treia zi.
De-abia vineri am dat din nou de ea.
„marţea şi vinerea termin cursurile mai devreme" se explicitase la un moment dat; apoi vorbisem numai de nimicuri.
Două săptămâni la rând am aşteptat marţea şi vinerea dând târcoale laptopului în permanenţă, cu funcţiile emoţionale tinzând către maximum.
„ţi-a zis Ritsuna de party?" – mă întrebă Seny dintr-o dată.
M-am încruntat; ce mai făcuse nepoată-mea de data asta?
„nu. ce party?"
„e ziua gemenilor pe 20"
„aha"
„şi dau un party în [...]"
„şi Ritsu vrea să se ducă?"
„am impresia că sunteţi invitaţi amândoi"
„serios? Ritsu nu mi-a zis nimic"
Chiar nu fusesem informat.
„tu te duci?" – am vrut să ştiu brusc.
„am o grămadă de examene săptămâna viitoare"
„aha"
Dezamăgire profundă.
„deşi cred că mă duc până în [...]
decât că nu la party"
„aha"
Trebuia neapărat să mă duc şi eu până în [...], decât că nu la party.
„deci până la urmă vii?!!!"
„Deci" echivala cu veşnica ei autoritate, iarăşi! Am oftat a amuzament – mai nou, oftam cam des.
„cred că da
dacă îmi dă voie Ritsu"
„ar trebui, doar i-ai luat laptop"
Iată un argument perfect pentru a-mi convinge nepoata.
„păi, poate ne vedem atunci, then"
„ar fi o idee"
Fiecare minut din orele următoare mi l-am petrecut încercând să-mi dau seama ce însemnase „ar fi o idee"-ul ei.
Şi n-aveam absolut nicio idee.

*

Ritsu mă anunţă de petrecere în ultimul moment, de parcă m-ar fi şantajat psihic dacă era într-o situaţie dominată de timp; nu îmi menţionă că fusesem şi eu invitat, dar îmi zise că, doar aşa dacă ar fi avut permisiunea – deşi ştia foarte bine că nu îmi putea cere atât de mult, din moment ce oricum făcusem un efort mult prea mare cu laptopul – ar fi plecat şi ea, printre altele, „cu Rel şi cu Seny cu trenul".
–Dar nu trebuie să merg neapărat, oricum nu mă înţeleg aşa bine cu Naurel şi pe Mazuca nu prea o cunosc –şi o să fie şi plictisitooor– decât că mă gândeam că ar fi totuşi cazul să-ţi spun, unchiule Randi.
Mă înmuiam definitiv la apelativul de unchi şi Ritsu ştia prea bine asta; în schimb nu se aşteptase să fiu de acord din prima, ba chiar să mă ofer s-o şi duc cu maşina, şi aveam impresia distinctă că nepoată-mea mă privea dintr-un nou unghi turtit, nefavorabil şi suspicios.
–Dacă vrei tu din suflet să mă duci – comentă ea sec; am făcut tot posibilul să evit subiectul de-a lungul drumului.

Jinzo era în curte, udând cu furtunul; părea extraordinar de satisfăcută să ne vadă (pe mine, cel puţin. Mă îndoiesc că lungimile de undă ale ei şi ale nepoată-mii aparţineau aceluiaşi spectru.)
–Sunt florile pe care le-am pus acum două luni, la fosta vizită, uite! – îmi arătă ea entuziasmată un grup de plante înflorite colorat.
Le-am aruncat o privire în treacăt. Unele dintre ele erau foarte portocalii şi creţe–
–Au o miasmăăă! vociferă Jinzo sarcastic, observându-mi încremenirea temporară.
Era uimitor cum o femeie aşa scundă îmi putea provoca o asemenea senzaţie de teamă. Pentru că-mi dădeam seama că – naiba ştie prin ce proces de intuiţie subtilă – Jinzo realizase importanţa semnificaţiei unui anumit miros pentru mine – şi se distra teribil pe tema asta.
Cam cât de mult realizase, totuşi, Jinzo despre mine...? În fond, îmi plăcea să cred că sunt o fire profundă, multistratificată şi greu de descifrat. Dar poate – pur şi simplu – Jinzo era un fel de supraom din altă era; era mult mai convenabil să înclin în direcţia asta.
Am fost conduşi amândoi, şi eu, şi nepoată-mea, în eterna sufragerie irivaicească; se părea că Seny şi blondul ajunseseră cu o seară înainte, deşi nu era pic de urmă de ei; m-am foit nerăbdător.
Jinzo şi Ritsu îşi pasară una alteia formalităţi referitoare la drum, vreme, pepenii de anul ăsta, legea asgirurării auto obligatorii şi alte nimicuri – ca nişte adevărate maestre ale conversaţiei; nu le ascultam, deşi auzeam ceva frânturi. Mă simţeam neobişnuit de agitat; în fond, dincotro era cazul s-o abordez pe Seny, cum puteam să mă determin să mă autoconving că e cazul să-i spun ce era cazul să-i spun (şi ce era să-i spun?) şi cam cât de credibil aveam să par în faţa ei? Mă şi imaginam stând în faţa unei Seny autoritare şi nemulţumite, cu mâinile încrucişate peste piept, şi recitând într-o succesiune rapidă o poezioară gen: „Salut, sunt eu, Randif Furabie. Mă mai ţii minte? Nu ştiu cum ai făcut, dar mi-ai captat cu totul simultan interesul psihic, intelectual şi fizic către tine, performanţă pe care n-a putut-o face până acum în totalitate nicio femeie în toţi cei 36 de ani de viaţă ai mei. Hai mersi că m-ai ascultat. Pa pa!"
Suna stupefiant! Penibil! Iraţional! Dincolo de legile convenţionale şi acceptabile ale naturii firii umane, dincolo de personalitatea mea de Furabie, dincolo de tot ce mai făcusem eu de-a lungul întregii mele existenţe! Era ridicol să aud asemenea fraze din gura mea cu vocea mea, când doar tot timpul pufneam batjocoritor şi superior auzindu-i pe alţii zicând asta!
–Mi se pare mie, Randi, sau sufrageria mea îşi cam face simţită prezenţa asupra sistemului tău nervos central? mă întrebă Jinzo într-un moment plasat aiurea în timp.
A naiba de Jinzo; ştia foarte bine ce aveam şi se amuza de nu mai putea pe seama mea! Speram numai din tot sufletul să nu-i transmită informaţiile pe ascuns lui Ritsu. Nu de alta, dar nepoată-mea m-ar fi trimis acasă în două secunde, ba chiar ar fi fost în stare să vină şi ea cu mine, numai să se asigure că stau cuminte la locul meu şi probabilitatea să comunic cu persoane cu părul alb şi creţ e sub -0,1%.
–E totuşi o sufragerie spaţioasă, cum vezi. Deşi uneori spaţialitatea excesivă produce mai multă izolare decât ar produce plasarea într-un volum restrâns – continuă Jinzo să comenteze.
Ritsu deschise gura să zică şi ea ceva, dar Jinzo nu-i permise.
–Fără remarci referitoare la sufragerie. Numai eu am dreptul s-o critic. Eu am făcut-o, eu o distrug! Mi se pare corect.
Obosisem numai ascultând şi deja voiam să fie schimbat subiectul.
–Depinde totuşi din ce perspectivă priveşti această minunată încăpere – nu se lăsă Jinzo (zău, ce naiba era aşa fascinant?). –Hai să vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că a avut loc sfârşitul lumii şi sufrageria asta e tot ce-a mai rămas.
Ritsu pufni cinic. N-am putut să nu mustăcesc şi eu, ştiind la ce se gândeşte. Dacă era să fim ultimii oameni de pe pământ, sigur ar fi fost cea mai nefavorabilă situaţie din lume să nimerim alături de Jinzo – din simplul motiv că părea în stare să ne arunce în eter dacă asta ar fi asigurat propria ei supravieţuire.
–Ochei. Ideea e că noi suntem conştienţi că a avut loc sfârşitul lumii, dar nu ştim dacă mai există şi vreo altă rămăşiţă în afară de această sufragerie. Aşa că trebuie să confirmăm.
–Practic suntem într-un spaţiu izolat, nu? întrebă Ritsu, brusc fascinată. Nu putem pur şi simplu să ne uităm pe geam şi să vedem că dincolo – făcu un semn lehamite cu mâna spre fereastră – există restul universului, nu?
Jinzo scoase un „mmhm" superior.
–Nu e aşa simplu. Să presupunem, bun, că atunci când ne referim la sufragerie includem şi spaţiul vizibil pe geam. Acum noi trebuie să dovedim că există ceva dincolo de geam.
Mi-am ridicat o sprânceană sceptic.
–Dar există! am protestat scurt. Nu e de ajuns că se vede?
–Taci, Randi, n-ai priceput nimic! zise nepoată-mea supărată.
–Zăăău? Explică-mi tu atunci, Ritsuna!
–Foarte bine! Turnul din Pisa există, Randi?
–Există, cum să nu existe?
–L-ai văzut tu?
–Da, în destule poze!
–L-ai văzut pe viu totuşi?
–Nu, dar ce contează–
–Atunci cum poţi să zici că există?
–Au scris atâţia despre el după ce l-au văzut!
–Of, fir-ar să fie, n-am ales exemplul bun–
–Ba e foarte bun! interveni deodată Jinzo. E excelent chiar!
Nu pricepeam, şi se părea că nici Ritsu.
–Ce ne trebuie nouă – continuă Jinzo, de parcă ar fi dădăcit nişte kindergarteners – e o  dovadă din exterior, o intervenţie ce nu ţine de noi!
Cred că mă pierduse scopul exerciţiului...
–Imaginaţi-vă: suntem singuri şi izolaţi de lume şi vrem să vedem dacă a mai supravieţuit şi altcineva. Atunci facem lucrul logic, nu? Trimitem pe unul dintre noi să cerceteze!
–Pe care? întrebă Ritsu.
–Asta hotărâm apoi. Acum trebuie să decidem metoda aducerii dovezii. M-am gândit –deşi poate că n-o să vă placă– la vechile poveşti, ştiţi, când unul dintre personaje trebuie să aducă prima fiinţă care îi iese în întâmpinare. Ca un fel de dar divin. Vă convine aşa? Votăm?
Am votat da, şi şi Jinzo a votat da; Ritsu n-a fost de acord, dar era în minoritate, aşa că am ignorat-o cu nesimţire.
–Acum – zise Jinzo, aruncând o oarecare privire prelungită pe geam – tre' să hotărâm cine ne e cercetătorul. Bun; nu că aş fi laşă, dar cred că sunteţi şi voi de acord că ar fi ineficient să mă trimiteţi pe mine. Sunt cea mai expusă riscurilor din cauza staturii mele reduse. Nu ar fi deloc avantajos.
Nepoată-mea pufni, aparent neconvenindu-i; eu am recunoscut în sinea mea că Jinzo avea dreptate.
–Deci –Randi, Ritsuna– care dintre voi se duce?
M-am uitat la Ritsu şi Ritsu s-a uitat la mine. Pauză.
–Randi, doar n-ai de gând dă mă trimiţi pe mine în mijlocul apocalipsei! sări nepoată-mea.
Vasăzică aşa, da? Discriminare doar pentru că eram de sex opus! M-am ridicat nemulţumit.
–Nice trip, Randi, mult succes în cercetări! îmi ură Jinzo.
–Pa, pa, să ne scrii! strigă şi Ritsu, salutându-mă.
Am ieşit bombănind, plin de revoltă. De ce trebuia să le fac lor pe plac?... Tiranele! Nu era corect, dom'le, nu era corect. Societatea asta...
–Aaa, bună, Randi – am auzit o voce ireală.
M-am oprit electrocutat. Eram atât de prins de context şi atât de distrat temporar de propriile mele probleme de mai devreme, încât, efectiv, n-am ştiut cum să reacţionez vreo câteva secunde. Târziu, mi-am recăpătat creierul şi inima.
Acolo era ea – o ea efemeră, albă, semimaterială, încărcată cu sacoşe pline de cumpărături, cu noşte blugi vechi şi rupţi şi un tricou cu un Archaeopteryx – cea mai seny Seny pe care o puteam întâlni în partea asta a universului non-apocaliptic.
–Te ajut? am întrebat-o eu cu o voce oarecum răguşită.
–Nu, mersi, o să vină Rel şi Liri să le aşeze, deocamdată se cam ciondănesc pe-afară unul cu altul – zise ea descotorosindu-se de pungi şi aruncându-le cât colo. –Te duceai undeva?
Am vrut să spun „nu", dar m-am oprit.
–Vino cu mine în sufragerie! O să fii dovada mea de existenţă a universului infinit.
Seny chicoti.
–Mama iar inventează jocuri tâmpite, nu? Bun, hai că vin.
Şi mă îndemnă de-a lungul holului, împingându-mă abia perceptibil cu mâinile pe la spate.
Baza ultimilor oameni de pe Pământ ne primi oficial, ca pe doi eroi. Jinzo chiar comentă ironic, uitându-se înspre Seny;
–Un adevărat dar divin pentru tine, nu Randi?
Nu ştiu dacă era specific „pentru mine", dar la partea cu „dar divin" eram de acord.

Frate, trebuia să fi fost o viaţă foarte uşoară să fi fost un Irivai – la concluzia asta am ajuns urmărindu-i şi ascultându-i pe cei trei membri ai familiei plus Seny. Nu tu griji financiare (chiar, Jinzo unde lucra?...), nu tu griji educaţionale, nu tu griji de sănătate – încât m-am întrebat, doar aşa în treacăt, dacă nu cumva aveau vreo grijă emoţională.
Ritsu şi Relniazis veniră la un moment dat şi se aşezară prin preajma mea, vorbind foarte zgomotos de posibilitatea procurării unui volum minim de heliu pentru subţierea vocii petrecerii din seara aia; n-am putut să nu mă întorc înspre blond şi să constat aşa, apatic:
–Ce înalt eşti tu faţă de maică-ta şi soră-ta!
La care Relniazis se întinse lejer şi rosti pe un ton degajat:
–Tot am cu şapte centimetri mai puţin decât avea tata!
Am rămas trăsnit de Zeus la constatarea asta şi aşa aş fi rămas dacă nu se materializa din vid Jinzo exact în secunda aia.
–Vorbeaţi despre Iavi, nu? Ştiu eu că vorbeaţi despre Iavi! V-am arătat vreodată vreo poză cu el? Randi? Nepoata de Randi?
Randi şi nepoata de Randi negară ipoteza; aşa că Jinzo aduse ditamai fotografia din altă cameră şi ne-o băgă sub nas.
–Uite! Aici s't eu cu Iavi. Avea 1,94!
M-am holbat la imagine. Se vedea clar că distanţa dintre Jinzo şi soţul ei fusese de ordinul jumătăţilor de metru – cred că volumul ocupat de el în spaţiu reprezenta aproximativ pătratul volumului ei – altfel, părea un tip vesel, de treabă (fii-so trăgea înspre el), cu părul negru creţ şi ochii gri ca ai lui Seny. În plus, o considerase pe Jinzo potrivită drept suport cotier – se lăsase atât de mult cu antebraţul pe capul ei, încât ea părea şi mai micrometrică, dacă era posibil.
Toată fotografia avea un aer ironic, aşa de potrivit spiritului de Irivai – m-am trezit repede chicotind.
–Magnific, nu? zise Jinzo, cu adevărat mândră. Stai să vezi când îl enervam. Mă căţăra în vişinul de unde şi-a rupt Mazuca piciorul şi acolo mă lăsa câteva ore bune, fără scară sau alte posibilităţi de coborâre. Eh, dar mă revanşam şi eu dându-i şuturi la rotulă.
–Cum de aţi...cum de v-aţi... – am început eu.
–Cum de ne-am ce? râse ea.
–Cum de v-aţi cunoscut? am ales varianta inofensivă.
–Pfuu, crede-mă că l-am căutat trei milenii întregi. De-abia prin al 3023-lea an al meu am dat de el!
Uneori mă întrebam dacă nu cumva Jinzo – şi Relniazis şi Liri, inclusiv – adoptaseră umorul drept un mijloc de auto-apărare psihică...

*

–Haide mama anu' ăsta, haide mama, grăbeşte-te! Întârziem!
Priveam distrat cum, pentru a opta oară consecutiv, Liri o împingea pe Jinzo dinspre vertebre să se mişte mai repede; avea mare dreptate, întârziam; deşi nu la petrecere, ci la un alt eveniment, survenit pe neaşteptate şi la care hotărâsem să participăm.
Evenimentul în cauză avea o tentă de curiozitate accentuată din partea mea şi a lui Ritsu; şi asta din simplul şi straniul motiv că avea profundă legătură cu natura noastră de ama. Se părea că un oarecare Conte, Contele Ama, vizita [...]-ul în dimineaţa aia; nu ştiam cine e acest „domn conte" (cum îi spunea Seny), nici nu ţineam neapărat să-l cunosc; dar vizita lui în [...] în sine avea un aer de exclusivitate suficient de stratificată încât să renunţ la abilităţile mele marine şi să mă las „dus de val" în afişarea unui oarecare interes neforţat.
Din spiritul de turmă însă, nu eram eu singurul interesat; aşa că ne-am trezit, şi eu, şi nepoată-mea, asaltaţi de întrebări cu nivel deosebit de greu de distins al gradului de calitate al răspunsului.
–Voi, Furabiii, de ce nu sunteţi şi voi conţi sau lorzi, sau măcar baroni? ne acidifiase Jinzo, la prima ocazie; şi, deh, ce să-i zici decât că toată aristocraţia cu toţi aristocraţii ei nu e altceva decât o treabă foarte nasoală?
–În plus – am subliniat eu – nici măcar nu avem aluri de snobi manieraţi, suntem cât se poate de umani.
–Da, aşa-i! sări Ritsu. Randi n-ar putea să fie niciodată un gentleman. N-ar fi în stare să se forţeze să mănânce roşii la toate dineurile cu babalăci indispensabili afacerilor!
Râsul usturător şi chiar nejustificat odată potolit, întrebările luară alt curs.
–Da' chiar nu există nimeni nimeni prin rudele voastre care să aibă vreo urmă de nobilime în ea? chestionă Liri timid.
Am ridicat din umeri.
–Toţi ama sunt nobili. Nobili, dar nu conţi.
–Cum o fi venind asta, nu ştiu – mustăci Jinzo. Dar nici că are importanţă. N-ai răspuns, totuşi, la întrebare, domnule nobil neconte! Ai vreo rudă contiară?
–Păi nici că ştiu. Adică –rudele apropiate clar că nu sunt– unchi-meo Lenny nu e, şi nici vară-mea nu e, logic, şi nici dinspre latura lui Odeiton –tatăl lui Ritsu– nu cred că e nimeni. Şi în rest...
–În rest?
–Oi fi având nişte veri obscuri de gradul 'nşpe marchizi... poate sunt rudă chiar cu acest minunat conte Ama, cine ştie? Nu-mi cunosc arborele genealogic...
...şi nici că am avut vreodată vreo înclinaţie să-l cunosc...
–Mmm, toate ca toate, Randi – nu se lăsă Jinzo; rămăsesem mai în spate să discut cu ea, tinerii luând-o înainte – dar nu m-ai lămurit cu un singur lucru.
–Care?
–Pe linia ancestrală nu e nimeni aristocrat? Nu mă refer la stră-stră-strămoşi şi babe; mai degrabă la prezent, să zicem. Bunicii – a, dar lasă bunicii; părinţii tăi atunci n-au vreun statut special? Vreo boierime ceva?
M-am încruntat cu vreo trei rânduri de riduri, cred. Fir-ar ea să fie de Jinzo asta; cum se băga ea în cele mai ascunse tenebre ala slăbiciunii umane!
–Habar n-am. Chiar habar n-am. Nu i-am mai văzut de decenii întregi!...
–Ohoo, secrete familiale? Situaţie de telenovea?
–NU ştiu. Aparent sunt plecaţi în străinătate.
Asta îmi fusese mie spus de-a lungul întregii copilării.
–Aparent? Şi tu n-ai avut niciodată curiozitatea să cercetezi, ca un adult responsabil?
–...nu tocmai.
–Câtă laşitate!
Mi-am muşcat limba cu incisivii; şi, ca să am pretext să plec de lângă meschina de Jinzo, care 300% făcea mişto de mine, am strigat-o pe Ritsu şi am început să o critic în legătură cu ţinuta nu tocmai convenţională pentru drumurile de ţară ale [...]-ului.
–Rahat cu salamandre economice, Randi! Mai lasă-mă-n pace, dup'-aia mă duc direct la petrecere, n-am eu timp de comentariile tale!
Şi mă lăsă acolo, a doua oară enervat până în ceafă, alăturându-se grupului din faţă care îşi bătea joc de neripostatorul de Rel-Ni-A-Zis („Ha? Şe v-o zis Rel?).

Era o grămadă de lume strânsă în „centrul" satului, lângă primărie; într-atât de mulţi, încât aveam vaga impresie că veniseră şi din localităţile dimprejur. Ne-am aşezat cuminţi la cârdălău – Ritsu, blondul şi Liri bombănind că nu stau mai mult de juma de oră, să nu întârzie la gemeni; Seny rozând serenă un zuluf alb; Jinzo tot rotindu-şi pălăria din ţinuta elegantă (care o făcea să pară chiar de treabă). De vreo câteva ori – spre surprinderea mea, dar nu şi a celorlalţi – m-am trezit întrebat dacă nu cumva sunt eu contele.
–Pentru că ai un aer princiar, unchiule – comentă Ritsu sec.
Am ameninţat-o că nu-i mai dau bani de internet şi m-am trezit lăsat complet în pace şi linişte.

În sfârşit, după vreo douăji de minute, am văzut o maşină ultra-modernă, elegantă, scumpă şi de snobi oprind ceva mai încolo. Mai întâi coborî o versiune de Cruelă ceva mai în vârstă şi lumea începu să strige: „Contesa! Contesa!" (m-a pufnit un oarecare râs, pentru că nu luasem în considerare şi existenţa ei – sau nu aşa de înaintată în ani). Apoi ieşi Contele.
Eram într-un grup compact, înghesuit, dar cu vizibilitate destul de mare. Câteva secunde am simţit că mă clatin – însă nu aveam cum să mă prăbuşesc. Pur şi simplu nu era destul loc! Dar zău că aş fi făcut-o.
Contele era – sunet dramatic de tobe aici – tatăl meu.
Cel puţin asta la prima impresie de la depărtare. Dup-aia m-am trezit că mă calc cu un picior pe altul să mă readuc la logică – şi mi-am pus în funcţiune acea abilitate umană remarcabilă numită gândire. Era imposibil ca identitatea celor două persoane să se suprapună; şi asta din rezonabilul motiv că – ori din ce unghi limitat îl priveam – Contele nu părea cu mult mai bătrân ca mine, pe când taică-meo – dacă trăia – trebuia să fi avut pe puţin şaptezeci de ani.
Deci; calmându-mă oarecum, deşi numai parţial, am răsuflat profund şi am tăcut cu desăvârşire; urmăream cum Contele dădea mâna cu primarul şi babele comunei, ca un VIP, şi făcea promisiuni ca pentru proşti. Lumea aclama. Începeam şi eu să mă amuz cât de cât, când mi-am schimbat direcţia privirii.
Al doilea mare val de şoc pentru Furabie Randif în seara aia.
Cruela de Contesă era mama mea, pe care nu o mai văzusem – de pe la şase ani cred? –. Decât că ea, spre deosebite de snobul de Conte, îmbătrânise cu cel puţin trei decenii – i se vedea în straturile de riduri – şi totuşi am recunoscut-o.
Am simţit cum mi se înmoaie şi unduie tot corpul, de la falangele picioarelor la genunchi şi apoi în sus. Încă nu eram pe deplin convins de credibilitate. Chiar puteau, din punct de vedere explicabil, să fie cei doi aristocraţi părinţii mei? Aceiaşi de care vobisem cu Jinzo un pic mai devreme? Jinzo? Jinzo!
–Voi, amaşii, sunteţi ca chinezii – am auzit-o eu pe ea zicând. Semănaţi aşa mult între voi, că nici nu pot să vă disting!...
M-am întors – Jinzo era în spatele meu, la vreo treizeci de centimetri mai jos – şi se uita fix la mine. Îşi dăduse jos pălăria; era doar o blondă pitică îmbrăcată de ocazie – aşa că de ce, de ce naiba avea o aură impunătoare de buldozer?
Fusesem la viaţa mea pe mare; navigasem, străbătusem furtuni, mă bătusem chiar cu o balenă; nu puteam să zic că nu trecusem prin riscuri exagerate. Dar nu găsisem încă persoană de care să-mi fie frică în mod expres. E da, şi Jinzo, cu ochii ăia ai ei negri ficşi şi siniştri, de marmotă, mă speria ca naiba în momentul ăla! Mă speria – şi asta fiindcă ştia prin ce trec şi nu avea îndurare faţă de mine!
...doar de-aia îmi şi menţionase părinţii mai devreme! Era posibil chiar ca totul să fi fost aranjat de ea – sau...?

Am mai rămas vreo zece minute acolo, până când a început lumea să se estompeze. Încercam să nu-mi scape nimic din vedere, dar şi să fiu eu cât mai puţin vizibil. La un moment dat, linia de privire a mea şi a Contelui au coincis – ceea ce mi-a picat foarte prost, pentru că eram convins că mă recunoscuse – doar pe el îl văzusem ultima dată acum nouă ani. Tot ce puteam să fac util, în schimb, era să o feresc pe Ritsu de privirea lui. Nu voiam ca ea să aibă de-a face cu el... dar Ritsu zise doar că „parcă l-a mai văzut undeva pe nenea ăla" şi apoi lăsă baltă subiectul, concentrându-se pe altele. Cel puţin pentru asta eram recunoscător amintirii sale nu tocmai concrete de copil.
Mă durea capul. Le-am zis tinerilor să se ducă numai ei la petrecere, că eu sunt un om frânt. M-am întors apoi cu Jinzo şi Seny în casa Irivailor, neconversând cu niciuna nici măcar două vorbe – nu eram în stare; văzuseră şi ele asta şi mă lăsaseră în pace.

*

Nu mă mai durea aşa rău capul; tâmplele se mai calmaseră din zvâcnit. Dar eram apatic – teribil de apatic chiar. Şi asta din prea multă – mult prea multă – gândire nefastă.
Nu dusesem lipsă la viaţa mea de figuri parentale. Avusesem pe soră-mea Rheea şi pe unchi-meo Lenny pe postul ăsta – şi poate chiar puţin pe Odeiton, tatăl lui Ritsu. Dar de propriii mei părinţi nu prea aş zice că mă bucurasem.
Pe când aveam şase ani, într-o zi pur şi simplu nu i-am găsit. Am întrebat pe toată lumea de ei; şi Rheea, şi Lenny mi-au zis că „s-au dus în afară". Mi s-a părut ciudat atunci, mi se pare ciudat acum, dar dincolo de asta nu am aflat nimic. Straniu – pe vremea aia a avut o semnificaţie monumentală, acum nici că mă mai interesează. Pe maică-mea nu am mai văzut-o de atunci deloc; pe taică-meo l-am mai văzut întâi la înmormântarea lui Odeiton, şi apoi la înmormântarea Rheei, şi-n ambele ocazii ţin minte că nu îmbătrânise absolut deloc. Dar nu că ar avea asta relevanţă.
Am tras o linie clară. Pentru mine, părinţii mei nu mai aveau acum absolut nicio semnificaţie, legătură afectivă sau misticism. Din partea mea, puteau să existe oriunde şi oricum – atâta timp cât nu mă deranjau pe mine. Pentru că zău că mă deranjau. De ce trebuia, după atâţia ani, să-i revăd acum, în contextul ăsta? Şi mai ales ce naiba voiau ei să demonstreze cu titlul ală elaborat de retardat de Conte şi Contesă?
Acum eram într-un moment profund de revoltă şi indignare; şi probabil că m-ar fi ţinut infinit de mult acolo, în sufrageria Irivailor, dacă nu sufeream o întrerupere.
Sunase cineva la uşă. Aveam un negru presentiment. Se duse Seny să deschidă; şi-n două minute mă chemă în hol.
Da, erau ei. Contele şi contesa – la fel cum îi văzusem mai devreme. Mă recunoscuseră şi acum mă chemau cu apelative gen „Randi, Randi, fiul nostru". Simţeam cum nu mai pot. Îmi era scârbă efectiv. Nu i-am ascultat; nu i-am auzit. M-am ferit de ei. Când, în sfârşit, au terminat cu insistenţele şi au încercat să mă ia de mână, mi-am atins limita. Am început să urlu.
Nu-mi stătea deloc în fire să ţip; dar nu-mi stătea în fire nici să am de-a face cu situaţii de genul ăsta. Contesa începu să plângă; Contele se apropie şi mai mult; pe mine mă cuprinse atacul de tuse. Era un dezastru general; nu ştiu cum am scăpat de acolo; cred că m-a salvat Jinzo, care-i expedie pe vizitatori afară.
Şi cred că tot Jinzo m-a împins de la spate până în cel mai apropiat dormitor, m-a învelit cu o pătură şi mi-a dat un pahar cu apă să-mi revin. Respiram foarte greu; mă durea în piept şi acum mă luase şi cu friguri; dar Jinzo rămase acolo cu mine până când am adormit, având grijă să-mi ţină o mână pe frunte. Cât era ea de mică, dar m-a calmat în întregime; avea un aer ocrotitor în ea. Cred că era instinctul matern; era prezent în Jinzo de o mie de ori mai mult decât în toate Contesele lumii.

*

M-am trezit cu un ţiuit extraordinar de supărător în urechi şi cu o ameţeală ca după mahmureală. Paharul cu apă de pe noptieră fusese reumplut între timp şi începuse să aibă globuri de gaz în el. Era şase fără un sfert după-amiaza.
Jinzo nu mai era în cameră. Pentru câteva momente m-am bucurat extrem de solitudine, pentru că nu aveam putere să răspund la întrebări, nici să cer scuze justificatoare – dar apoi am observat că în dormitor era şi Seny. Stătea cu spatele la geamul rabatat şi cu faţa înspre mine, picior peste picior pe un scaun de trestie, rezolvând integrame cu un pix portocaliu şi rozându-l din când în când încruntată – ceva nu-i ieşea sub nicio formă.
Era relativ straniu – în ultima săptămână îmi dorisem din tot sufletul să fiu într-un loc izolat singur cu Seny – dar acum simţeam cu nu mai merită. Aş fi vrut să plece, însă părea foarte prinsă în ce făcea – aşa că măcar puteam eu să mă fac ca şi cum nu m-aş fi trezit, în speranţa că n-avea să rămână acolo până termina toată revista.
La un moment dat, totuşi, trebuie să fi făcut vreo mişcare, sau să fi respirat mai în vreun fel distinctiv – Seny îşi ridică privirea, îşi scoase pixul din gură şi se uită la mine luuuung, până când mi-am întors eu capul mai într-o parte, nemairezistând.
„Gata", am oftat, „s-a dus momentul meu de linişte"; Seny avea să mă chestioneze, să mă judece şi să mă critice şi apoi să se poarte ca şi acum ar fi avut ea soluţia salvatoare pentru împăcarea iremediabilă cu ai mei.
Cinci secunde şi aveam să ajung un om terminat.
–Hei Randi – am auzit-o eu zicând, dar fără să mă uit la ea – ai idee ce sunt „deschise la culoare" din trei litere?
Nu mă aşteptasem exact la începutul ăsta; dar unii oameni pur şi simplu nu se pricep să intre în vorbă şi folosesc ocolişuri, că deh, tre' să înceapă şi ei de undeva.
–Ăăă...uşi? am întrebat-o eu sceptic, ridicându-mă în capul oaselor şi trăgându-mă mai în spate, să mă sprijin de placa de lemn a patului.
–N-au cum să fie, doar se referă la culoare... ah!
Seny se prinse în sfârşit de omonimie şi notă cuvântul; am urmărit-o cum, timp de un minut, completează tot restul paginii cu o rapiditate excesivă, ca după o revelaţie divină.
Integrama odată terminată, se părea că Seny nu mai avea motiv de interes în revistă, aşa că o aruncă bezmetic cât colo; se aplecă apoi înspre pervazul dinafară, de unde scoase un coş plin cu portocale şi cu un cuţit deasupra.
–Am ordine speciale de la mama, mi-a zis să-şi dau neapărat două-trei să mănânci – se explicită; apoi îţi făcu loc în pat lângă mine, în imediata apropiere a braţului stâng.
Simţeam cum mi-e invadată intimitatea, dar nu am comentat nimic, din moment ce oricum le eram dator Irivailor pentru invadarea casei lor; în schimb, am încercat să refuz politicos portocalele, pentru că efectiv nu aveam poftă.
–Vrei, nu vrei, tot mănânci, fiin'că nu vreau să am de-a face cu mama dup-aia – mă tăie Seny din scurt, cu veşnica autoritate; m-am abţinut să mai protestez în vreun fel.
O urmăream absent cum le taie şi le decojeşte; nu prea părea să aibă o mână sigură pe mânerul cuţitului.
–Na – îmi zise ea, dându-mi primul fruct şi apucându-se de al doilea; m-am apucat şi eu să mestec dezinteresat.
Era chiar bună portocala aia; parcă avea ceva în ea; m-a făcut să-mi mai revin cât de cât. Îndeajuns încât să devin mai conştient de context, cel puţin.
–Nu mă întrebi? m-am întors eu către Seny, intrigat de faptul că nu făcuse până acum nicio referinţă faţă de situaţia dinainte.
–Despre?
–Despre mai devreme.
–M-am gândit că nu vrei să vorbeşti despre.
–Te-ai gândit bine.
Seny nu se uitase la mine cât schimbasem replicile; şi părea şi mai determinată să nu se uite acum; am realizat că, involuntar, sunasem oarecum acuzator.
–Mai dă-mi o portocală – am zis, ca să dreg situaţia; Seny păru mulţumită de noul ton, destul de mulţumită încât să-mi arunce o ocheadă rapidă peste umăr.
–Pari mai bine acu' – constată scurt, punându-mi o mână pe frunte, la fel cum făcuse Jinzo cu ceva timp în urmă.
–N-am febră, să ştii – am pufnit.
–Nu, n-ai – răspunse şi Seny.
Tăcu apoi un pic, interval în care eu am terminat a doua portocală; i-am făcut semn cu mâna că o refuz pe a treia.
–Eh, e bine şi aşa – spuse, adunând coşul şi cuţitul; – mai ai nevoie de altceva momentan?
I-am zis că nu şi am văzut-o apoi cum se ridică să plece; probabil avea să mă lase singur; când ajunse în dreptul uşii, am strigat-o brusc:
–Seny?
–Mmm?
–Mersi de portocale.
–Ochei.
Mi-a zâmbit când a ieşit din cameră; chiar îi eram recunoscător.

*

Trei sferturi de oră mai târziu, eram în spatele casei Irivailor, pe verandă; îmi plăcea locul ăsta, pentru că puteam să mă bucur şi de aer şi să fiu şi relativ în afara vizorului potenţialilor trecători; nu că ar fi trecut cineva, totuşi. Era genul ăla de zi de vară toridă, când chiar şi seara simţi că nu poţi să respiri ca lumea din cauza aerului apăsător. De-abia dacă văzusem vreun om sau doi mergând lehamite prin drumul nepavat şi mai dând din când în când cu piciorul prin praful de pe jos; era ceva teribil de rural în atmosfera asta.
Stăteam cu mâinile sub cap, încercând să-mi blochez temporar gândirea, în sunetul cântecului unui guguştiuc ceva cam ameţit; m-am trezit deodată cu Seny uitându-se asupra mea.
–Randi, ai văzut-o pe mama?
–Pe Jinzo? Mmhm, n-am mai văzut-o de azi dimineaţă.
Seny trebuia să fi venit prin curte din lateral, altfel nu-mi explicam prezenţa ei acolo; părea oarecum agitată.
–Şi nici nu ţi-a zis c-ar fi având vreo treabă ceva, nu? continuă ea, pe acelaşi ton.
–Nu mi-a zis nimic. De ce?
–N-o găsesc deloc – Seny îşi muşcă degetul – a plecat la trei prin livadă –avem o livadă ceva mai încolo– şi a zis că stă o juma' de oră şi nu s-a întors.
–Poate a căţărat-o cineva într-un pom – am mormăit, amintindu-mi de ce povestise Jinzo azi.
–Fii serios! tună Seny, nemulţumită. Trebuie să i se fi întâmplat ceva, dacă nu sigur ne-ar fi anunţat că întârzie. Mama când spune ceva, păi aşa e ca ea!
–O fi – am răspuns vag. Poate s-o fi dus la petrecere cu restu'.
Dar Seny era evident nesatisfăcută de scuza asta, murmurând ceva gen „ne-ar fi telefonat ea"; chiar nu pricepeam ce era aşa urgent în dispariţia lui Jinzo.
Timp de câteva momente, Seny se mai fâţâi prin jurul meu, negăsindu-şi starea; i-am zis să stea jos, să se calmeze; şi a stat, dar numai vreo două secunde, apoi a sărit în sus învârtindu-se ca un titirez.
–Mă duc în livadă după mama, vreau s-o găsesc – se justifică; i-am urat succes şi m-am pregătiti să-mi reiau locul şi să mă întind pe spate.
Nu mi-a mers, totuşi; m-am trezit tras de încheietură cu forţă şi obligat să stau în picioare.
–Hai şi tu cu mine, Randi! protestă Seny.
–De ce? i-am mârâit ostil.
–De ce nu? Dacă mama chiar e blocată într-un pom, nu sunt eu în stare singură să o dau jos!
Am vrut să-i menţionez că e îndeajuns de forţoasă pentru asta, doar îi simţisem puterea pe mâna mea; dar lui Seny părea să-i pese atât de puţin de ce gândeam eu, că aş fi avut acelaşi efect conversând cu un melc după ploaie; măcar cu melcul aş fi putut să ţin pasul, la urma urmei.
În sfârşit; mormăind, pufnind, oftând, ne-am cărat greutatea corporală în livada Irivailor.
Dacă ar fi trebui să apelez la simţul meu estetic, aş fi zis că livada era chiar poetică, cu pomi plini de fructe şi greieri cârâind în iarbă; dar, cum aveam psihicul şi aşa supraîncordat după ultimele câteva ore, cred că singurul compliment pe care i-l puteam aduce în sinea mea se rezuma la regretul că nu aveam aparatul foto cu mine din motive pur obiective (cred că-i uitasem cardul de memorie la birou).
Mirosea a plante arse de soare; îmi prindea bine aerul; aş fi vrut să mă aşez la umbra unui măr, să mănânc mere dulci şi să nu gândesc nimic. Se mai calmase şi Seny, din fericire; o vedeam cum încerca să se agaţe de fiecare cracă pe sub care trecea; la majoritatea nu ajungea însă, nici măcar sărind. Până la urmă, mă întrebă dacă vreau cireşe; şi i-am zis că da; aşa că le-a smuls pe ultimele dintr-un cireş ceva cam strâmb şi mi-a întins jumate.
Le-am luat fără să gândesc, observându-le ca fiind negre şi tari; la prima înghiţitură, m-am strâmbat profund.
–Puah, sunt vişine ăstea!
Seny râse şi se îndepărtă de mine. Îmi părea rău că mai devreme considerasem că prezenţa ei era nefavorabilă asupra mea; se vedea clar că putea să mă învioreze, chiar şi în situaţii extreme. Aporape că mă izolasem de ideea existenţei Contelui şi a Contesei.

Jinzo era în capătul celălalt al livezii, într-un punct care dădea într-o poiană. Stătea perfect dreaptă, uitându-se în depărtare, înspre deal; Seny îi făcu zgomotos cu mâna, strigând-o, şi se apucă să alerge către ea. Mi-a venit să pufnesc, pentru că-şi făcuse griji degeaba – Jinzo era OK.
Cel puţin în momentul ăla în timp.
Ideea pufnetului mi-a îngheţat total în neuroni, însă; şi asta atât de rapid, încât nu ştiam dacă trecuse o micro-, nano- sau picosecundă. Răsunase un bubuit groaznic, amplificat de poziţionarea favorabilă a reliefului; cunoşteam prea bine sunetul, pentru că-l auzisem doar de atâtea ori, şi la televizor, şi pe viu, în manifestaţii sau în armată. Cineva trăsese cu puşca.
Un grup de păsări zbură din pomii dimprejur; primul meu instinct, de natură pur autoconservatoare, a fost să mă uit în direcţia de unde percepusem împuşcătura.
Altceva mi-a captat însă atenţia; Jinzo, care cu nici măcar un moment înainte era în picioare, se prăbuşise.
Am gonit înspre ea până creierul meu a făcut legătura între zgomot şi cădere; gândeam direct cu picioarele, nemaiaşteptând comanda acţiunii. O întrecusem şi pe Seny, care avea un avans considerabil; ajunsesem într-o singură suflare.
M-am aruncat în genunchi şi am întors trupul către mine instant – dar puţinele presimţiri pe care le avusesem se dovediseră realiste.
Jinzo murise. Asta puteam clar s-o zic; nu mai respira, nu mai clipea şi glonţul îi făcuse o gaură direct în piept. Jinzo, invincibila, murise. Nu mai trăia.
M-am dat mai în spate, încercând să accept grozăvia asta. Undeva în dreapta mea, Seny se opri din alergat şi icni pătrunzător, un icnet care mă tăie direct în inimă.
–Mama!
Eram în stare de şoc; Seny plângea şi o tot zgâlţâia pe Jinzo; imaginea asta mă durea profund şi mi-am dat seama că-mi părea rău nu atât de Jinzo, cât de Seny. Câtă deznădejde într-o singură fiinţă umană!...
Fiinţă, mi-am amintit brusc. Glonţul ăla nu apăruse din senin; cineva o omorâse pe Jinzo. Şi – dacă nu cumva anticipase venirea noastră acum aici – faptul că eu şi Seny asistasem la crimă ne punea instant în pericol. Era evident că eram în plus şi trebuiam reduşi la silentium.
M-am ridicat brusc, în întregime în defensivă, pregătit să mă lupt – dacă era cazul – cu orice ar fi pândit dintre desişuri. Dar oricine o fi fost – am realizat – nu era prost; alesese punctul de unde trăsese în aşa fel, încât să nu fie deloc vizibil din locul ăsta. Începeam chiar să mă îndoiesc de direcţia de unde auzisem bubuitura; puteam foarte bine să mă fi înşelat din cauza rezonanţei.
–Seny, ascultă-mă – am rostit, respirând greu – trebuie să plecăm de aici.
Şi am aruncat o ultimă privire înspre pericol; apoi m-am întors către Seny; eram gata să o iau de acolo cu forţa; ştiam că nu ar fi plecat de bună voie.
Dar – spre surprinderea mea – fu Seny cea care mă trase de încheietură, şi nu invers... ceva nu era în regulă. Am încremenit, uitându-mă la ea – dar Seny nu mai plângea; – în schimb, se holba insistent la trupul lui Jinzo, cu o expresie dincolo de înţelegerea omenească; m-am uitat şi eu şi i-am priceput reacţia.
Din seria [link] (Furabie Creier de Vrabie).

Partea I: [link]
Partea a II-a: [link]
Partea a III-a: [link]
Partea a IV-a: [link]
Partea a V-a: [link]
Partea a VI-a: [link]
Partea a VII-a: [link]

Precursoare indirecta: [link]
Precursoare directa: [link] (MiroSeny)
Continuare: [link] (Cotitura)
Comments11
Join the community to add your comment. Already a deviant? Log In
vickyprs's avatar
astept continuarea..."m-a prins" subiectul...