MiroSeny_I

MIRO-SENY

–Fiiii-ţi-aaaar naaaa-ţiii-aa de teeee-leee-fooon!
Înjurasem prelung, melodios şi, evident, cu o disconcentrare violentă; aşa încât rămăsesem oarecum surprins că, după atâţia ani, păstram încă muzicalitate artistică în voce. Oarecum mândru, mi-am dus mâna la gât, tuşind de parcă aş fi avut vreo oarecare funcţie importantă aici, în apartament, şi ceream atenţiune maximală; dar apartamentul era gol, mie nu-mi auzea nimeni vocalizele şi, în plus, pe fundul receptorului scria „Made in Germany" – fir-ar ei să fie de nemţăloi îmbuibaţi. Clar, eram fleaşcă de oboseală.
Şi era şi normal; trei luni pe vapor, juma de zi cu avionu' şi încă o oră pe afurisitele de drumuri ale capitalei – es war ein Wunder, că îmi mai păstram cât de cât stabilitatea perpendiculară şi nu aveam tendinţe de mers răţoiesc. Şi toate ca să ce? Să ajung acasă – pardon, la fosta acasă – şi să găsesc apartamentul complet gol; nu tu Ritsu, nu tu chiriaşii pe care încă nu-i cunoscusem ai lui Ritsu, nu tu bagaje, nu tu vreo explicaţie a lipsei lor; na poftim întâmpinare!
Sigur, venisem cu patru zile mai devreme (dată care coincisese cu începutul vacanţei, în mod tragicomic) şi nu avusesem încă ocazia să anunţ pe nimeni de asta, ceea ce ar elucida misterul absenţei lui Ritsu de acasă (deşi nu şi din afara oraşului...). Dar de ce, de unde şi până unde, dincotro şi către unde naiba se estompaseră în eter cele două valize imense de pe balcon, împreună cu vreo câteva obiecte casnice de natură suspectă (solniţa, o şipcă de la jaluzea, clanţa dinspre bucătărie...) – dass kann ich nicht erklären, meine Liebe. Nervos, mi-am trecut cu mâna prin păr.
Puteam să pun pariu 91% că atunci când aveam să-mi revăd iresponsabila şi minunata nepoată, vina asupra întregii situaţii urma s-o am tot eu; şi asta cu toate că eram unschuldig. Dar Ritsu avea o oarecare abilitate extrasenzorială, extradăunătoare, extra– în general de a suci tot argumentul în favoarea ai – şi nu numai atât, de a-mi crea mie imaginea mintală că în buletinul meu scrie Fraierabie în loc de Furabie. Aş fi putut eu să nu fi făcut absolut nimic în relaţie cu cauza; sentimentul de „Randi prostul, căţeluşul nostru" era, de obicei, invers proporţional cu vina acumulată.
Şi doar aşa era şi de data asta; cu ce puteam fi eu vinovat că, în timp ce pe mine mă puneau străinezii la muncă până la epuizare, Ritsu umbla hai-hui făcând naiba ştie ce pe naiba ştie unde, probabil împreună cu ceilalţi chiriaşi? Eu doar îi sugerasem ei, după ce mă mutasem de aici ca să fiu mai aproape de serviciu, să ia pe cineva care să stea în apartament cu chirie, dacă voia; ea îşi alesese singură colegii de locuinţă, eu nici măcar nu fusesem în ţară când se instalaseră ei. Logic că aveam încredere în acţiunile nepoată-mii; dar uneori făcea chestii de-a dreptul îngrijorătoare.
Ca acum, de exemplu; raporturile pe care le primisem la telefon referitoare la cei doi chiriaşi mă băgaseră în dubii existenţiale...sunau aşa:
Seny Eprinozuka, o fată care, din motive încă neelucidate ale geneticii non-mendeliene, albise complet (şi nici măcar nu se vopsise după!) până în 24 de ani. Bea cafea cu paiul, strănută după fiecare sughiţ, scrie cu verde sau portocaliu când face integrame şi vrea să devină profă de mate (pentru asta a învăţat primele 30 de zecimale ale lui pi încă din copilărie.)
Relniazis Irivai, văru-so, 22, viitor arhitect şi comentator politic. Se uită la ştiri, are amaxofobie (oroare de mersul cu maşina, cică), mănâncă fistic şi alune, cântă la bas şi, în mare, e foarte înalt şi blond.
Păreau inofensivi, ştiu; dar parcă eu nu fusesem odată la vârsta lor şi nu eram conştient de ce tâmpenii puteau să facă! D'aia voiam să dau cât mai repede de Ritsu; nu-mi plăcea s-o ştiu în compania unor tineri bengoşi şi fără habar de scopul existenţei umanităţii, fie că erau ei capabili să redea o înşiruire a cifrelor numărului trigonometric (performanţă în faţa căreia nu puteam decât să mă înclin în pură admiraţie.)
Prima dată sunasem la informaţii să aflu numărul de acasă al fetei (loc unde era mai plauzibil să se afle Ritsu); locuia în [...], numai că atunci când întrebasem de familia Eprinozuka din [...], mi se răspunsese foarte prompt: es gibt keine Eprinozukas. Foarte convenabil, extreeeeem de convenabil, Ritsu; ori auzisei prost, ori îmi comunicasei prost, ori ţi se spusese ţie prost; dar în orice caz, tot prost era. [O să am eu grijă să am o discuţie cu tine pe tema asta. Discuţie dominată de mine, preferabil.] Întrebasem apoi de Irivai, familie tot din [...]; mi se răspunsese că se găsise o oarecare Jinzo şi, în lipsă de altceva, notasem numărul ei... problema era că atunci când începusem să sun, driiing!, dispăruse tonul.
De-aia tot boscorodeam eu telefonul; şi nu, se părea că nu era din cauza naţiunii care îl produsese; la o analiză mai atentă, observasem că mă întinsesem prea tare examinând gaura post-mortem a clanţei din bucătărie şi scosesem mufa după ce formasem numărul... încercând să nu-mi imaginez cum aş arăta din exterior cu un semn de Fraierabie: atât de conservativ încât dă vina pe nemţi postat pe spate, am pufnit autoexasperat şi am ridicat (din nou!) receptorul.
La primul „alo" primit ca răspuns am detectat o voce tânără, vioaie, total opusul celei de la informaţii.
–Familia Irivai? am zis – măcar să fi nimerit bine.
–Dap, Seny la telefon. Cine sunteţi?
Aşa deci, am gândit relativ surprins – tot am dat de unul dintre căutaţi, deşi în mod neaşteptat.
–Mă numesc Furabie Randif.
Fata îmi vorbise pe un ton relativ politicos, deşi ceva cam autoritar; nu voiam să mă las mai prejos în faţa nimănui, aşa că-i răspunsesem în aceeaşi manieră.
–Ah, dar sunteţi unchiul Ritsunei, nu?
–Sunt unchiul lui Ritsu, da; – ai cumva idee pe unde – ?
–O chem imediat, o chem imediat!
Vasăzică, nepoată-mea era acolo; sumbru, dom'le, sumbru. Să auzi acum discuţie.
–Randi, ce – eram convins că Ritsu ar fi înjurat aici, dar îi era ruşine în casa unor oameni străini – ce cauţi în ţară de azi? De unde mă suni?
–Nu mă lua pe mine cu ce caut eu, mai bine zii tu ce cauţi pe-acolo, don'şoară. De ce nu am fost şi eu anunţat de această – această mini incursiune a dumitale prin părţile exterioare capitalei?
Voiam să par dur, dar nu prea-mi ieşea; bine măcar că rămăsesem cu urma aia de autoritate în voce, ajustată de fata de dinainte.
–Îmi dai şi mie o explicaţie, Ritsu?
Acum erau două variante: ori începea să ţipe la mine (puţin probabil; lui Ritsu nu-i plăcea să se dea în spectacol) – ori se resemna şi îmi ceda mie victoria momentană.
–s'mntrc pân' veneai tu...
–Ai?
–Voiam să mă întorc până veneai tu! izbucni ea, evident nervoasă.
Gata – întrecuse măsura.
–Vin să te iau – i-am zis, de data asta chiar dur.
–Cee? Nuu –
–Vin să te iau.
Şi i-am închis telefonul (eram sigur că auzisem un „rahat tridimensional cu pălărie franţuzească!" înainte să dispară tonul.)
Ştiam că Ritsu n-o să îndrăznească să sune înapoi să-mi schimb hotărârea; avea un fel de frică instinctuală (complet nejustificată, de altfel) de mine, când eram supărat. Problema era, totuşi, următoarea; drumul până în [...] dura vreo trei ore cu maşina, eu eram murdar, netuns, neras şi obosit până în vârful degetului mic de la piciorul stâng; nu puteam merge aşa. În lipsă de altă soluţie mai bună, mi-am luat bagajul, mi-am căutat prin portofel un bilet de tramvai şi am plecat spre apartamentul meu.

*
Am pierdut trei sferturi de oră cu nenorocitul de tramvai cu mers spasmatic, o jumate cât să mă spăl şi să mă aduc la normele non-neandertaliene ale feţei umane contemporane, şi două şi un sfert dormind – se făcuse deja patru când am băgat cheile în maşină, hotărât să nu fac nicio oprire până nu ajungeam în [...]. Încă eram teribil de obosit, dar mă simţeam fresh conducând la propriul vehicul, într-o cămaşă curată – deşi, în străfundul sufletului, aş fi fost de o mie ics ori mai fericit să-mi fi prelungit somnul cu încă de cinci ori pe atâta.
Şi totuşi – uneori sunt atât de tâmpit şi fac nişte chestii atât de ilogice, încât îmi vine să mă dau cu capu' de volan. [...] era, dacă îmi aminteam eu, ditamai regiunea montană – şi eu, în marea-mi inteligenţă, nu luasem şi eu o adresă! Măcar numele exact al satului să-l fi ştiut, dar nuuu – hăhăhă, domnule Furabie, da' explicaţi-mi şi mie cum vreţi să ajungeţi unde vreţi să ajungeţi, domnule Furabie!
Ei, uite-aşa, la naiba; am luat toate satele la rând, pierzând încă vreo oră întrebând de Irivai; şi bineînţeles că trebuia să fie în satul băgat cel mai mult în fund! Şi fireşte că trebuia să se termine drumul asfaltat! Şi desigur că trebuia să fie şi-o curcă bezmetică unde voiam să parchez!
M-am dat jos de la volan bombănind. Începuse să mă doară capul, şi era târziu, şi-aveam să mă întorc cu Ritsu pe întuneric...
În curtea familiei Irivai mă aştepta o mică surpriză.
Mică, pentru că nu cred că depăşea un metru jumate.
Surpriză, pentru că era total contradictorie cu ce credeam eu că o să găsesc.
Şi, în sfârşit, mă aştepta pentru că, aşa cum a ţinut să precizeze în timp ce dădea noroc cu mine rânjind larg şi nefeminin, scopul aflării ei în grădină în acel moment era (pe lângă udatul muşcatelor curgătoare şi a petuniilor bătute) să-mi acorde mie o întâmpinare oficială.
–Jinzo Irivai. Mama lui Relniazis şi a lui Liri, mătuşa lui Seny. Un metru patruzeci şi nouă de centimetri după noile unităţi ale sistemului internaţional. Nici n-ai idee ce bine îmi pare să te ştiu, Randi.
Jinzo era una dintre acele fiinţe mitice şi atemporale asupra cărora trecerea anilor lasă nişte urma indefinite. Nu părea tânără, asta clar, dar nici bătrână nu era. Îmi amintea de o oarecare pictură imensă a unei femei necunoscute din vechiul conac Furabie – asta pentru că şi ea, şi subiectul artistic erau scunde, blond-roşcate şi ironizante. Trebuia, totuşi, să fi avut măcar patruzeci de ani – de-aia mi s-a părut relativ nepoliticos că mi s-a adresat pe numele mic (prescurtat chiar!).
–Pe-aici, pe-aici – îmi zise Jinzo, conducându-mă în bucătărie şi sprijinindu-se apoi de marginea blatului cu chiuveta cu spatele (pantalonii săi negri contrastau cu faianţa albă). Ai o nepoată foarte interesantă, Randi – a ştiut cu exactitate să-mi spună că o să ajungi aici în şapte ore jumate de la telefonul pe care l-ai dat. Asta întâlneşti rar. Apropo, vrei o îngheţată?
Şi se duse înspre congelator, – dar eu mă simţeam şi aşa destul de ridicol, aşa că am refuzat-o categoric – repezind-o în schimb cu întrebări referitoare la locul unde se afla Ritsu.
–Ajungem noi şi-acolo, ajungem noi şi-acolo – de unde atâta grabă? Nu se schimbă deloc firea umană... Eşti un om interesant, Randi – asta se vede pe faţa ta, ştiu să apreciez oamenii după feţe şi tu ai clar un aer de interesantime pe ea – şi ştii, mie-mi place la nebunie să vorbesc cu oamenii interesanţi – dar revenind – semeni foarte mult cu un alt om interesant pe care l-am ştiut – ah, lasă asta –
Se tot foia încolo şi încoace într-un mod enervant, foarte agitat, vorbind incoerent, de parcă tocmai câştigase un premiu la tv ceva – până la urmă m-am trezit că se opreşte în faţa mea brusc, bate din palme, mă priveşte hotărâtă şi zice:
–Hai să te duc să-ţi vezi nepoata.
Era şi cazul; am urmat-o până într-un fel de sufragerie.
Toate capetele s-au întors înspre noi când s-a deschis uşa. Erau patru persoane stând pe podea, în jurul unei pancarte şi cu o grămadă de bani falşi împrăştiaţi în jur – mi-am dat seama că jucau monopoly. Am recunoscut-o întâi pe Ritsu, care mă privea relativ spăşit şi furios în acelaşi timp; în dreapta ei era un blond mătăhălos, cu părul prins în coadă şi arătând de parcă ar da dracului toate grijile de pe lume, acel anume Relniazis. Mai departe, în dreapta lui, se afla o fată foarte draguţă (zău că-mi plăcea) încremenită cu zarurile în mână, cu o expresie mirată accentuată de părul alb, prins în coadă – Seny; şi, în sfârşit, în dreapta ei era o versiune încă netestată de greutăţile vieţii a lui Jinzo – Liri, am presupus.
M-am simţit brusc foarte oficial, foarte adult şi foarte prost (nu, nu în privinţa inteligenţei – de asta nu mă îndoiam niciodata); – ci pentru că eu venisem în misiunea de a o colecta pe Ritsu din casa unor oameni total opuşi imaginii mele mintale. Îmi închipuisem că o să nimeresc indecenţă, băutură şi alte mai cele (elemente nelipsite când plecam eu de acasă la vârsta lor...) – dar ete na, Fraierabie, nepoată-ta se pricepe totuşi la oameni – cel puţin dă peste unii care includ în planul lor de afaceri şi Boardwalku'. Pentru o clipă, mi s-a părut chiar că eram nedrept faţă de Ritsu – dar plecase, totuşi, de acasă fără să mă anunţe.
Jinzo nu se lăsă până nu-mi prezentă ambii ei copii plus Seny; îmi făcură toţi trei cu mâna (Relniazis rânjind în felul caracteristic al mamei sale, Liri salutând foarte copilăreşte şi Seny scăpând zarurile încurcată); după care se aşeză şi Jinzo pe podea, privindu-mă de parcă îi insultam ospitalitatea dacă nu făceam şi eu acelaşi lucru. Trecură câteva momente; nu ştiam cum să ajung direct la subiect fără să încalc nişte reguli elementare ale societăţii.
–De fapt – am zis – eu am două-trei vorbe de schimbat cu Ritsu, aşa că...
Aşa că Ritsu se ridică de pe podea şi mă urmării în hol, în timp ce Irivaii ne priveau relativ miraţi.
–Explicaţie, Ritsuna ama Furabie.
–Voiam să mă întorc până veneai tu! Stăteam trei zile aici – şi după trei zile mă duceam înapoi în capitală – şi tu n-aveai cum să ştii că am plecat! Da' a trebuit tu să vii mai – mai devreme!
Ritsu avea faţa chinuită de furie şi nervi a oamenilor care ţipă în şoaptă de jenă.
–Aşa, deci n-aveai de gând să-mi zici. N-aveai de gând să-mi zici, Ritsuna! Foaaarte bineee!
Şi m-am făcut că aplaud scurt, ceea ce ştiam că o s-o roadă în suflet şi mândrie mai mult decât orice.
–Normal că n-aveam de gând să-ţi zic – adică ce, dacă îţi ziceam, m-ai fi lăsat? Nu m-ai fi lăsat!
–Nu – i-am zis după o oarecare pauză de gândire. Nu te-aş fi lăsat.
–Normal, normal – tu niciodată nu mă laşi nicăieri, niciodată!
–Pentru că sunt tot felul de indivizi pe lume – am justificat calm.
–Totfeluldeindivizipelume! pufni Ritsu, piţigăiat. Oamenii ăştia – oamenii ăştia (făcu un semn cu mâna înspre uşă) – ţi se par ţie a fi indivizi d'ăia?
–Nu, dar asta nu înseamnă –
–Şi în plus –(ştiam că-şi începuse contraofensiva şi că, dacă nu ziceam ceva dur rapid, era clar că o să pierd)– de ce naiba trebuie să-ţi zic ţie tot ce fac şi dreg eu?! Am 23 de ani, sunt un adult, cred că ştiu şi eu ce e bine pentru mine, am habar pe ce lume trăiesc, mersi!
–Nu, n-ai habar! (Deja îmi pierdeam răbdarea.) Eşti doar o mucoasă mică şi aiurită care nu-şi dă seama ce –
–Mama m-a avut pe mine la 23 de ani! Ce, ea era mică?
–Scuză-mă că-ţi zic, dar tu nu eşti nici pe sfert la fel de – de matură pe cât era Rheea pe vremea aia!
Asta o scoase din sărite pe Ritsu – şi cred că era în stare în momentul ăla ori să înceapă să plângă, ori să urle, ori să sară la gâtul meu – dar ghidată de vreo inspiraţie divină (sau poate că ascultase conversaţia noastră), Jinzo deschise uşa şi pătrunse în hol.
–Es-te o-ra opt – declară ea, jonglând cu silabele. Ştii ce înseamnă asta, nu Randi?
În timp ce eu o priveam confuz, Ritsu îşi recăpătă calmul şi păru chiar oarecum indignată că Jinzo n-o băgase în vorbă.
–Îţi zic eu. Înseamnă că e târziu. Înseamnă că o să te întorci în capitală pe întuneric. Înseamnă că o să fii ex-te-nu-at. Şi mai înseamnă şi că – aici o privi cu coada ochiului pe Ritsu – n-o să ai parte de o întâmpinare prea plăcută odată ajuns, nu?
Am mârâit enervat – avea dreptate în tot ce spusese.
–Ergo, uite ce-ţi propun eu – continuă Jinzo, luând un aer de business-womană în inspecţie. Rămâi aici pentru o vreme – avem spaţiu destul, ne place compania şi, din câte am înţeles de la nepoata dumitale –(făcu un semn cu mâna către numita nepoată)– momentan eşti în concediu, cu nimic altceva mai bun de făcut. [Ah, Ritsu, fir-ai tu să fii – o să te dezmoştenesc dacă mai dai informaţii d'ăstea la străini!]. Nu-ţi face griji pentru haine – o să-ţi dau câteva de la fii-meo, cu toate că o să-ţi fie mari –(aici Jinzo păru extraordinar de satisfăcută)– şi, în plus, avem şi un set întreg de periuţe de dinţi de rezervă – de la roz bombon cu elefănţei până la turcoaz azuriu cu foci şi morse. Ce zici?
Tocmai mă pregăteam să deschid gura să zic un refuz politicos – chiar nu aveam chef de persoane blonde, complexate de înălţime, şi de periuţele lor căcănii în dungi cu mamifere marine (puteau să şi le bage undeva), – dar am fost prea încet.
–Rămâne, rămâne! sări Ritsu, luându-mă cu o mână pe după gât şi cu cealaltă bătându-mă pe cap de parcă aş fi fost un pudel de expoziţie. Sigur că rămâne, mulţumim frumos de găzduire, ne place foarte mult aici!
Ştiam că Ritsu sărise aşa să accepte numai ca să mă enerveze pe mine; dar nu gestul ăsta mă enerva de fapt, ci faptul că eu chiar îmi făcusem griji pentru ea şi ea nu mă lua în serios deloc. Era datoria şi responsaibilitatea mea să văd tot ce face Ritsu; cu toate că (îmi dădeam şi eu seama) eram puţin cam prea protector faţă de ea (ridicol chiar). Dar măcar atât puteam şi eu să fac ca mulţumire pentru soră-mea, care mă crescuse pe mine.
Şi, în timp ce Jinzo îşi reabordă rânjetul jumate amuzat, jumate batjocoritor şi ne repofti în sufragerie, am avut grijă să mimez pe la spatele ei, în aşa fel încât să nu mă vadă decât nepoată-mea (dar să mă vadă chiar prea bine), cea mai autentică ghilotină de pe vremea Revoluţiei Franceze (am însoţit-o chiar şi de onomatopeea corespunzătoare.)
Era plin de râsete în sufragerie. Se părea că se întâmplase ceva major.
–Liri a dat faliment, aşa că echipa noastră pierde! strigă Relniazis, făcându-i cu mâna lui Ritsu (...ceva cam prea prietenos, aş zice. Mmhm.) Aţi câştigat, tu şi Seny!
Şi îşi luă apoi o faţă tragică, fiind acoperit de protestele surorii lui („N-am dat faliment! Dacă ipotechez toate proprietăţile, pot să continui jocul!"). Seny şi Ritsu bătură palma victorioase.
–Da' oricum, nu mai am chef să jucăm tot aşa, facem alte echipe. M-am săturat de tine, pierzi în prostie! Nu ştii nimic! – declară marele blond, punându-şi mâinile la ceafă şi lăsându-se pe spate. (Liri scoase un ţipăt ascuţit şi se uită în ajutor înspre mama ei, dar Jinzo păru prea preocupată cu rearanjarea banilor ca să observe.) Hei Randi, ştii să joci?
Unu: Eşti un mucos mare şi tâmpit care nu valorează nici cât degetul meu mic de la piciorul stâng. Nu-ţi permit să mi te adresezi aşa.
Doi: Fă ceva cu atitudinea aia şi cu coada de cal. Mă scot din sărite.
Trei: Nu-i mai tot arunca ocheade lui Ritsu. Nu eşti de nasul ei.
... i le-aş fi zis pe toate, dar zău că asta ar fi însemnat dezastru mondial.
–Nu ştiu să joc. Chiar trebuie?...
Nu cred că sunetul întrebării mele s-a propagat cu destui decibelui încât să fie perceptibil; izbucniseră mai multe voci în acelaşi timp, de la toţi Irivaii. Se părea că fiecare încerca să-mi explice regulile (deşi aveam vaga impresie că fiecare juca după alt set contradictoriu cu precedentul.)
–Trebuie să cumperi cât mai multe proprietăţi, să te îmbogăţeşti! Proprietăţile de aceeaşi culoare înseamnă cartier!
–Ai cartier, dublă chiria. Ai case, poa' să fie şi triplă sau cvadruplă!
–La hotel plăteşti o grăăămadă de bani. Odata am dat faliment picând pe hotelul lui Rel de pe cea mai ieftină proprietate!
–Dacă eşti o varză mică şi nu ştii să joci!
–Varză eşti tu!
Mă durea capul şi nu pricepeam de ce şi un adult în toată firea ca Jinzo îşi pierdea vremea ciondănindu-se cu jocuri tâmpite de copii... disperat, am căutat în jur cu privirea după ajutor. Ritsu îşi aranjă gulerul, se uită superior şi sigur şi nu zise nici pâs; de la ea nu mă aşteptam la nimic. În schimb...
–Gata, ajunge! Aţi zăpăcit bietul om cu prostiile voastre! interveni Seny, cu aceeaşi voce autoritară de la telefon.
Spre mirarea mea, toţi trei Irivaii se aliniară în poziţie de drepţi.
–Explică-i tu, soro, dacă eşti aşa de... nezăpăcitoare! mustăci Relniazis, întinzând mâna către Seny ca şi cum ar fi invitat-o la dans.
–Aşa, păi... – începu ea, încurcată. (Îşi cam pierduse autoritatea.) La început, jucătorul primeşte 2000 de dolari. De fiecare dată când trece prin GO...
N-am putut să nu observ că era singura care nu mi se adresase cu numele mic sau persoana a doua singular.
–... dar cel mai bine ar fi să se citească regulamentul. Ăăă... poftiţi.
Şi-mi întinse ditamai epopeea. Ritsu chicoti, teribil de amuzată de excesul de formalitate; Relniazis i se alătură aproape instant, de parcă ar fi cucerit-o astfel.
Părea un joc interminabil şi plicticos dincolo de limite... de ce naiba nu stătusem eu acasă să dorm?
–Păi – am zis – cred că am înțeles cât de cât. Mai văd eu pe parcurs.
Dac-aş fi putut să oftez în interiorul fiinţei mele, zău că aş fi făcut-o...
–Echipele, cum facem echipele! Tre să hotărâm! strigă Ritsu, încercând să-mi acopere reacţia nu tocmai favorabilă. Suntem şase acum, facem echipe de câte trei sau câte doi?
Se hotărî a doua variantă... şi în mare forfotă, Liri trase la sorţi membrii. Ea cu Jinzo. Relniazis cu Seny. Ritsu cu mine. Era totul OK, din punctul meu...
–Nu vreau să joc cu tine!
Ritsu mă privea de parcă aş fi fost bubonica-n persoană.
–O să pierzi sigur! Nu vreau să pierd!
Am scrâşnit din dinţi, mai ales că, de undeva din lateral, şi Relniazis protestă „Nu vreau cu Seny!".
–Nici eu nu mai vreau cu Seny, am mai jucat o dată aşa! zise nepoată-mea.
–Şi ne-aţi bătut!
–Nu contează! Vreau altă echipă!
Până la urmă temerile mele s-au adeverit... Ritsu se alie cu blondul (care se uită la mine fluierând, ca şi cum ar fi vrut să spună „Nu-i vina mea!").
–Asta înseamnă că noi suntem a treia echipă – zâmbi Seny, aşezându-se lângă mine. Încântată.
Se anunţa o seară lungă, dar măcar nu mai era atât de neagră cât mi se păruse la început...

*

Când Jinzo mă invitase să stau o vreme, fusesem convins că o să mă pot sustrage subtil din contextul casei ei cel târziu a doua zi pe la prânz; din nefericire profundă însă, mă lovisem de o grămadă de impedimente, manifestete în principal de protestele non-verbale ale lui Ritsu (care învăţase mişcarea cu ghilotina şi mi-o mima în faţă din jumătate în jumătate de oră), de faptul că spărsesem un cauciuc încercând să parchez într-un loc mai lipsit de curci (nu sunt fatalist, dar zău că asta nu mi se putea întâmpla decât mie) şi, în sfârşit, de o oarecare atmosferă atrăgătoare dintr-un motiv inexplicabil.
Era ceva extraordinar de fascinant la Jinzo; mi-am dat seama de asta din primul sfert de oră de vorbit serios cu ea. Sunt un om deştept (chiar prea, aş zice) şi am trecut prin multe, aşa că, dacă-mi pun mintea, pot să joc pe degete pe cineva obişnuit într-o discuţie extrem de uşor; Jinzo însă mă încuia din două vorbe. Nici măcar nu sunt în stare să redau dialogurile mele cu ea; nu cred că mai întâlnisem vreodată un om care să mă pună în aşa inferioritate intelectuală. Dar Jinzo nu era ea însăşi o pseundo-intelectuală modernă, din moment ce nu folosea cuvinte pompoase sau noţiuni sofisticate; nu, Jinzo prezenta toate ideile drept simplele ei păreri sau deducţii, însă avea o gândire impresionant de raţională. În plus, aşa cum observasem de prima dată, avea o anume tendinţă autoironizantă şi nu scăpa nicio ocazie să se critice pe sine.
–De fapt – îmi zisese ea la un moment dat – eu nici măcar nu vorbesc aşa de obicei, dar nu mă pot abţine când dau de cineva atât de interesant ca tine, Randi. Trebuie să mă dau puţin mare.
Poate că într-adevăr se dădea mare (deşi nu mă deranja din moment ce ştia să-mi distingă adevărata valoare); dar asta oricum nu schimba faptul că era un om superior. Am început să-i port un fel de respect; şi doar rareori chiar respectam pe cineva.
Se părea însă că nu eram singurul care îi aprecia natura; Jinzo era, din câte am descoperit pe parcurs, un fel de figură omniscientă a [...]-ului. De-a lungul întregii săptămâni în care am stat (mdap, am rămas o săptămână – şi am folosit chiar o periuţă cu narvali pe ea în timpul ăsta), casa Irivailor a fost de mai multe ori asaltată de diverse persoane de categorii relativ suspecte (de la moşi excentrici revoluţionari până la un puşti vagabond ceva cam prea bronzat), fiecare venind – hopa! – numai ca să-i pună lui Jinzo vreo întrebare sau să-i ceară o părere.
–Mă distrează teribil, mai ales că majoritatea vor doar să se afle în treabă sau să încerce – măi să fie! – să mă păcălească – îmi declară ea satisfacută.
Şi lui Jinzo chiar îi plăcea să se distreze. Găsea în absolut orice un motiv de distracţie – uneori infantil, alteori cinic, de cele mai multe ori semi-batjocoritor – dar oricum. Nu cred să fi existat subiect la care să nu adauge o tentă rizibilă – uneori făcea haz chiar şi de crime sau de altele mai rele.
–Păi, dacă tot trebuie să trăieşti, măcar fă din asta un lucru plăcut, nu dramatizat, – îmi zisese ea într-una din zile, explicându-mi cum, deşi soţul ei fusese ucis în urmă cu vreo zece ani în confictele din sud-vest, ea tot nu se lăsese doborâtă. Ce să-i fac, dacă a sărit ca deşteptu' ce-a fost cranţ în mijlocul gloanţelor. A vrut război, a luat război. Acu suportă toate plângerile mele fără să protesteze. Merită!
Şi totuşi, Jinzo nu se plângea niciodată – decât poate când vreunul din copiii ei (în special Liri, care era numai cu patru centimetri mai mare) aducea vorba de înălţime. Asta era una dintre glumele specifice jinzoniene – cealaltă fiind, aşa cum am descoperit pe parcurs – legată de vârstă.
Era un fel de anecdotă arhicunoscută în casa Irivailor... Jinzo era o fiinţă nemuritoare, venită din negura trecutului să ilumineze străzile nepavate ale [...]-ului cu experienţa sa superioară a umanităţii.
–Am 3052 de ani! Ce, nu mă crezi? N-ai decât să nu mă crezi, dar de demonstrat, n-ai cum să demonstrezi că nu e aşa! Probatio diabolica! 3052, ai auzit?
Ocazional, la replica asta, Liri începea să cânte un refren cu „N-ai cum să deeemoooonstreeezi", în timp ce Relniazis îi ţinea isonul ţopăind ca o majoretă şi strigând „3!0!5!2! Nimeni n-are mamă bătrână ca noi!".
Şi apropo de Relniazis.
Puştiul ăsta mă călca rău de tot pe nervi. Era genu' care se dădea mare şi se umfla în pene până ajungeau ăia din jur să crape din lipsă de spaţiu – cum să zic eu, era convins că în parcarea de care aparţinea maşina egoului lui nu exista nimeni mai breaz şi mai tare nici măcar cu o oglindă retrovizoare mai lucioasă. Poate pentru că eram singurul bărbat printre atâtea persoane de sex feminin; dar Relniazis părea să mă fi inclus instant în cercul lui de „băieţi cu care trebuie să se compare"; aşa că mă trata ca pe unul de aceeaşi teapă, privindu-mă uneori chiar semi-superior în timp ce-şi afişa rânjetul moştenit de la Jnzo. Îmi venea să-l snopesc în bătaie şi nu alta; merita merita merita, mai ales fiindcă nu-şi dezlipea ochii de pe Ritsu.
–Nepoata ta e foarte frumoasă – zisese el visător într-o zi la prânz, oftând în timp ce amesteca absent cu o lingură de lemn în farfuria cu ciorbă şi spaghete. (Ritsu se afla în capătul opus al mesei, discutând foarte aprins cu Seny despre drepturile dihorilor cu labe negre. El o sorbea din priviri.) I-am zis asta, dar nu cred că m-a înţeles. E şi foarte densă, dacă-mi dau eu bine seama.
L-am privit ca pe un fel de limbric supradimensionat ieşit din fundul unui elefant constipat după patru zile de chinuri supreme.
–Să nu îndrăzneşti –
–Nu îndrăznesc, asta e şi chestia. Prefer s-o privesc de la distanţă; e prea frumoasă pentru mine.
Comentariul ăsta mi s-a părut relativ deplasat, având în vedere că venea de la cineva care se credea cireaşa din buricul pământului – de la numele ultra-împopoţonat până la coada blondină de păr creţ. Am vrut să insist asupra chesiunii; dar mai mult n-am putut scoate de la el.
Relniazis era egoist, lăudăros şi abuziv verbal; şi cel mai mult avea de suferit de pe urma întregului său abuz Liri.
Îmi era şi milă de Liri; cu două capete tari precum ale fratelui ei şi al lui Jinzo, normal că primea atacuri non-stop... poate d'aia devenise şi extrem de băieţoasă, gălăgioasă şi atletică. Cu părul scurt şi salopetă gri, Liri dispărea mereu pe sub braţul lui Relniazis când el încerca s-o bată în cap; îşi formase de mult timp reflexul salvator. Lui Jinzo îi răspunsea pe acelaşi ton pe care îi fusese vorbit; era clar, ajunsese la stadiul în care îşi contesta poziţia ierarhică de omega a haitei Irivai. Păcat că eu nu prea aveam de a face cu ea; era o fată foarte simpatică, dar ne despărţea o generaţie întreagă, aşa că nu prea găseam subiecte de discuţie în comun.
Şi dacă tot am ajuns în punctul în care i-am descris pe toţi Irivaii, cred că e cazul să descriu şi elementul care aducea pace şi ordine în casa lor; Seny Eprinozuka.
Seny era un chiriaş permanent acolo; de ce, habar n-am. Din câte am aflat de la Jinzo, era o vară de gradul doi cu Relniazis şi cu Liri; deci nici măcar aşa apropiată. Erau o grămadă de chestii intrigante despre Seny (principala fiind culoarea părului ei); dar Ritsu mă prevenise ameninţător să nu mă apropii de ea, altfel urma să fiu ghilotinat de trei ori la rând fără pauze între execuţii. De frica lui Ritsu, m-am abţinut; zău totuşi că-mi era greu.
În primul rând, Seny era extrem de timidă, sau politicoasă, sau oficială; aşa că nu-şi permitea să mi se adreseze ca unui egal. Pentru a evita totuşi o scenă asemănătoare cu cea din prima seară, în care se râsese de ea, Seny inventase un fel de sistem extrem de complicat în care sau vorbea cu mine la persoana a treia generalizată sau nu vorbea deloc. La început, chestia asta m-a intrigat, apoi m-a exasperat şi, în sfârşit, a ajuns să mă amuze. Era chiar fascinant s-o aud cum se chinuie să găsească echivalente la propoziţii simple gen „ţie cum ţi se pare?", invocând o grămadă de subterfugii şi tertipuri gramaticale şi schimbând subiectul de zeci de ori până să nimerească bine. De fiecare dată când începea ea să mi se adreseze, îmi luam o faţă contemplativă şi îmi puneam mâinile sub bărbie, ascultând cu interes maximal; urma ceva tare plăcut.
În al doilea rând – după cum observasem mai devreme – Seny părea să fie singura în stare să restabilească echilibrul dezechilibraţilor de Irivai; o ascultau ca pe un fel de emisar divin, toţi trei, fără excepţie. Relniazis şi Liri i se adresau cu „soro"; şi chiar ea îi spunea lui Jinzo, în mod extrem de ironic, „Marea Mamă". („Marea Mamă, nu mama mare, ai auzit?", îmi ţipase Jinzo în faţă, fiind extrem de mândră.)
În al treilea rând,... dar asta îmi e foarte greu să descriu. O fi fost datorită şamponului, sau a culorii, sau nu ştiu, dar încă din prima seară când am stat lângă ea la monopoly, am observat că Seny are un miros distinctiv la păr. Era un miros pe care îl cunoscusem din primul meu stadiu de viaţă; şi era specific primului meu stadiu de viaţă numai. Aşa că simţindu-l, nu puteam să nu-l asociez cu Farcras, cu o oarecare siguranţă. Ştiam că aparţinea unei anumite flori din grădina de atunci şi ştiam şi cum arăta floarea, creaţă, portocalie, măruntă; dar nu-mi aminteam sub nicio formă cum se cheamă. Cuiva, probabil soră-mii, îi plăcuse; iar eu, neavând încă, la vârsta aia, capacitatea de a avea preferinţe decisive, o preluasem în subconştient ca fiind ceva de la sine înţeles din fondul lucrurilor care făceau bine sufletului. În desele cazuri din viaţă în care avusesem mirosenii, ăsta fusese unul dintre izurile simţite cel mai frecvent; de când mă mutasem în capitală însă (acum şaptesprezece ani), nu cred că-l mai percepusem niciodată pe viu. Aşa încât mă neliniştea oarecum.
Mă neliniştea ca Seny să stea prea aproape de mine, însă în acelaşi timp mă calma. Era... cum să zic eu? Ca şi cum redescoperisem o parte din mine în altceva. Îmi părea bine de reîntâlnirea a ceea ce fusesem odată, dar sesizam diferenţa enormă dintre cel de atunci şi cel de acum; aşa că-mi era groază de cât de mult putusem să mă degradez. Decăderea era inevitabilă, ştiam; era şocat totuşi de viteza ei enormă şi forţa vectorială de neoprit. Când Seny era în preajmă, aveam o agitaţie interioară combinată cu un oarecare triumf asigurant; nu mă mai săturam de miros. Când Seny pleca, tânjeam după el; când Seny se întorcea, nu voiam la început nici să-mi imaginez măcar cum l-aş putea percepe. Era derutant; şi speram din tot sufletul ca nimeni, nu Ritsu, şi în special nu Seny însăşi, să afle vreodată de asta (nu cred că ar fi avut totuşi cum, dacă nu cumva erau capabile  de telepatie). Nu de alta, dar mirosul ăsta era pentru mine ceva mai personal chiar şi decât primele gânduri într-o dimineaţă obişnuită în patul de acasă; ălea mai puteau fi acceptate cât de cât ca standard uman, dar asta – în niciun caz.
Şi, în sfârşit, în al patrulea rând, se întâmpla ca Seny să-mi împărtăşească oarecare gusturi elitiste. Cam prin a patra zi, ne-am trezit cu ea coborând de-abia pe la prânz (de obicei stătea sus să-şi înveţe pentru examene sau să lucreze la proiecte), foarte morocănoasă, foarte încercănată şi foarte ciufulită. La fiecare întrebare de-a lui Ritsu sau de-a lui Relniazis (reprezentantul spiritului Irivaicesc, din moment ce Jinzo şi Liri plantau buruieni în grădină), răspundea monosilabic şi mârâit, rozându-şi capătul de pai în timp ce bea cafeaua; era clar, stătuse până noaptea târziu trează şi cu simţurile active. Urmăream scena relativ interesat de deasupra cănii cu ciocolată caldă (Jinzo aproape se înecase de râs mai devreme când îi zisesem că nu suport cofeina puternică – „Exact ca un copil mic!"); când deodată ceva mi-a captat senzorul Maximum Attention Incorporated.
–Ştiu io de ce arăţi aşa, soro! strigase Relniazis omniscient. Ai stat iar azi-noapte să-ţi citeşti brontozauru' simandicos!
–Pterodactilul meu sofisticat, Rel, de câte ori trebuie să-ţi spun! se aprinse Seny, o şuviţă albă desprinzându-i-se din coadă şi căzându-i în formă de L pe frunte. Zi-i şi tu măcar o dată cum trebuie!
Driing! – senzorul se activă.
–Citeşti PteroSofi? – am întrebat eu incredul (nu ştiu de ce naiba toată lumea de la masă a făcut linişte totală când m-a auzit pe mine vorbind.) Al câtelea volum?
–Aaa, păi, le-am citit pe toate câte au apărut, acuma le reciteam–
–Pentru a pi ori pi-a oară – preciză Relniazis –
–E numai a patra oară! protestă Seny –
–Oricum, tot brânza aia e, tot mult–
–Şi – i-am întrerupt eu, adresându-mă numai lui Seny – cine crezi că o să ajungă la colonie primul, Jill sau Edgar–
–Edgar, logic! Jill n-are nicio şansă, în halul în care zboară–
–Haa! Da' ce, Edgar n-are defectul ăla la coloana vertebrală şi la membrană–
–Zece defecte de-ale lui Edgar nu fac nici pe jumate cât încetineala lui Jill–
–Asta pentru că Jill e precaută când pescuieşte–
–Precaută, pe naiba! N-a fost deloc precaută când l-a mâncat pe bondarul otrăvit Ben–
–Da, dar nici Edgar n-a fost mai breaz când s-a înecat cu oul de triceratops–
–Oricine s-ar îneca cu un ou de triceratops!
–De două ori la rând? Nu prea cred–
–De două ori, de trei, de cinci ori dacă vrea! Oricum Edgar e mult mai tare, o s-o facă praf pe varza de Jill–
–Asta s-o crezi tu! Stai să vezi când apare volumul şase, Edgar al tău o să fie înghiţit probabil de strămoşul lui Nessie–
–TIMEOUT, TIMEOUT! tună Ritsu, făcându-ne şi pe mine, şi pe Seny să ne potolim din argumentul verbal, transferându-l la nivelul privirilor dispreţuitoare numai. Randi, termină cu porcăriile ăstea–
–NU sunt porcării! am urlat şi eu, şi Seny, simultan.
–Mda, mă rog, ce-or fi–
–Presupun că asta-i faza, nu? interveni Relniazis, înainte ca altcineva să mai poată să trântească o replică neproductivă. În fiecare familie trebuie să fie cineva mai lulu, care să citească – îşi piţigăie vocea – PteroooSoofiii~
–Doar pentru că tu n-ai citit–
–Şi nici n-am de gând să citesc vreodată! Ce ouă te triceratops, ce Jilli şi Edgari (sunt nobilime britanică, sau ce?), ce monstru din Loch Ness–
–Nu e monstrul din Loch Ness, e doar strămoşul lui Nessie, – un leuplerudon–
–Aceeaşi mică-mare brânză! Nu ne luăm acum cu detalii tehnice! Oricum, ideea de bază e că nu-mi pierd vremea cu sofistichenia aia–
–Habar n-ai ce pierzi, atunci! – i-am zis eu încruntându-mă. Sunt chiar nişte cărţi foarte complexe, foarte reuşite–
–Nu zic că nu sunt reuşite, dar sunt reuşite numai pentru – aici Relniazis făcu un semn atotcuprinzător către mine şi Seny – oameni rafinaţi ca voi.
Am tăcut şi, pentru o vreme, n-a mai zis nici altcineva nimic. Mă simţeam relativ ridicol după ce fusesem făcut drept un om „rafinat"; doar nu mă vedeam pe mine drept un lord englez cu pălărie de magician mâncând chestii indiene condimentate şi rotind din baston în timp ce cântam Greensleeves. Cred că cel mai tare din cuvântul „rafinat" mă deranja partea cu „fin"; nu mă considerasem niciodată un om fin şi, în plus, îmi amintea de Prinuţ-Finuţ, un politician fără pic de dicţie, care căştigase susţinerea prostimii făcând pe intelectualul – cel mai degradant standard la care putea să ajungă un om vreodată, brr. Da, eram ofensat de termenul folosit; dar nici pe sfertul sfertului cât era Seny, care părea că e-n stare să-l transforme pe Relniazis în ulei din priviri şi să-l treacă prin procesul de rafinare de două ori consecutiv.
–Zici ce-oi zice tu, Rel, da' să ştii că mie tot îmi place PteroSofi şi o să mă duc la lansarea volumului şase – spuse ea din senin.
Asta sunase ca un fel de concluzie şi nimeni nu părea c-ar mai vrea să mai comenteze nimic; dar pe mine m-a mâncat în fund să continui discuţia de dinainte.
–Ai idee pe cât e lansarea, atunci? am întrebat inocent şi, aparent, cu foarte mare interes (deşi ştiam clar data).
–Weekendul următor... pe 8 mai.
–Foarte bine, mă duc şi eu!
Şi am bătut uşor cu pumnul în masă, de parcă dăsusem o sentinţă finală.
–Duce-ţi-vă amândoi – sugeră Relniazis mustăcind.
Am ridicat din umeri, forţându-mă să par nonşalant.
–Ne ducem! Vreo problemă, Seny?
–Mi-e absolut indiferent – zise ea, abordând o atitudine de parcă tocmai aflase de existenţa unui acarian urât care îi trăise in gene toată viaţa, dar nu-i făcuse nimic. Cartea oricum se lansează, ori cu cine m-aş duce.
Se rezolvase totul foarte frumos – cel puţin până acum.
–Vrei să vii şi tu, Ritsu? am întrebat calculat, întorcându-mă către obstacolul final.
Am primit un pufnit şi o privire dezaprobatoare.
–Nu mă lua pe mine la schingiuiala aia – zise Ritsu, rotindu-şi ochii exagerat şi fiind susţinută, de undeva din fundal, de aceeaşi rotire de ochi din partea blondului ăluia enervant.
Cel puţin nu comentase nimic de faptul că mergeam cu Seny... încă.
–Păi, atunci aşa rămâne – am confirmat, ridicându-mă de pe scaun şi ducându-mă cu cana golită de ciocolată caldă spre chiuvetă, s-o clătesc – mergem sâmbăta viitoare, pe 8 – am bătut-o prieteneşte pe Seny pe umăr – mă rog, ne mai interesăm noi până atunci.
Ea dădu din cap, rozând paiul în continuare şi nedezlipindu-şi direcţia vizuală dinspre el.
Ei, ce-ţi era şi cu Seny.

*

Către sfărşitul săptămânii, pe Ritsu a mâncat-o limba să-i spună lui Jinzo că e ziua mea de 36 de ani; şi Jinzo, râzând de parcă într-adevăr trăise 3052 de ani şi 36 i se păreau o glumă bună, şi neavând (bineînţeles!) altceva mai bun de făcut, m-a luat frumuşel de mânuţă şi m-a dus în subsolul casei ei, în cea mai faină cramă pe care o văzusem vreodată.
–Am vinuri de până acu' vreo cin'ji de ani, înainte doar le beam, dar acu' de curând m-a apucat şi boala asta cu făcutul – îmi zise ea mândră şi cu o satisfacţie enormă pe chip la vederea reacţiei mele. În fiecare an le etichetez...
Şi, într-adevăr, am putut să observ: fiecare sticlă avea pe ea un bilet cu cifre elegante, care ar fi fost extrem de nepotrivite pentru scrisul lui Jinzo.
–Dar tre' să fie o avere! O avere – toate vinurile ăstea de aici! am zis eu năucit, observând o sticlă cu „fetească regală – demisec – 46 de ani".
–Mda, dar ce contează? Mie doar îmi place să le fac şi să le beau; n-aş suporta să le vând unor babalâci care vorbesc în termeni elevaţi despre ele – profunzimea culorii, delicateţea aromei, savoarea texturii – se maimuţări ea. Hai, vreau să găsim raftul cu 36...
Erau patru soiuri la categoria 36... unul roşu sec şi trei albe – sec, demisec şi demidulce.
–Na – zise Jinzo, punându-mi în braţe securile şi luând şi ea restul – nu prea îmi place roşul, aşa că trebuie să te mulţumeşti cu atâta...
–Dar n-aş putea – am început eu, îngrozit –
–Aiurea! Eu d'aia am făcut vinu' ăsta, ca să-l beau cu lumea care îmi place – ia vino încoace, să-ţi arăt ceva!
Câteva rafturi mai încolo, am observat o discrepanţă – 23, 23, 25.
–Rel nu bea că e slab în faţa alcoolului şi pe Liri nu prea o interesează, dar măcar cu Seny pot să mă distrez, le-a terminat pe toate ale ei – râse Jinzo mulţumită.
Am încercat să-mi alung imaginea mintală a unei Seny roşie în obraji şi spunând prostii, în timp ce strănuta după fiecare sughiţ... nu prea am reuşit.
–Şi uite – continuă Jinzo, conducându-mă în direcţia opusă, la vinurile mai vechi – mai încoace sunt o grămadă de lipsuri, le beam cu Iavi pe când trăia...
Încremeni câteva secunde acolo, cu sticlele în braţe, de parcă ar fi cântărit ceva în adâncul conştientului– după care se întoarse înspre mine cu acceaşi expresie de mulţumire generală, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
–Hai, hopa sus! strigă ea energic, zorindu-mă spre ieşire. Avem patru sticle de băut, la naiba!

*

–Şi, Randi, am auzit c-ai fost căpitan de vapor – zise Jinzo, umplându-mi paharul pentru a treia oară cu 36-le roşu.
Mă ameţisem de-a binelea, deşi nu băusem cine ştie ce; dar era un soi extrem de puternic, extrem de vechi şi, deşi eram de acord cu Jinzo că a folosi cuvinte simandicoase să descrii o băutură e superfluu şi stupid, nu-mi venea vreun termen mai potrivit pe care să-l asociez cu ce beam decât divin, sublim şi maxim.
–Am fost o vreme, până mai acum vreo cinci ani – i-am răspuns vag.
–Şi-apoi?
–Şi-apoi ce?
–De ce n-ai mai fost?
–Aaa – probleme de sănătate – i-am zis în doi peri.
–Nimic grav, sper – murmură Jinzo oarecum în expectativă, de parcă ar fi vrut să urmeze ceva dur şi dramatic, care mi-ar fi triplat gradul de interesantime.
–Nu, doar o chestie la plămâni...
De fapt, era aceeaşi chestie pe care o avusese şi soră-mea, numai că un stadiu mult mai puţin avansat – renunţasem totuşi eu singur la postul de căpitan, pentru a nu o agrava.
–Şi-acuma unde lucrezi?
–La PTSF, o firmă particulară. De obicei am muncă la birou, din când în când mă trimit şi în afară, la supravegheat lucrări – acum, de exemplu, am fost plecat trei luni în Luluhono...
–Impresionant – declară Jinzo relativ batjocoritor. Ai renunţat la cariera de marinar ca să stai zece ore pe zi în faţa unui laptop.
–Păi, alţii au renunţat la cariera de marinar ca să intre în politică – şi le-a mers bine.
–Aveau dicţie şi tărie – Jinzo se ridică de la masă şi făcu o oarecare plecăciune, după care se îndepărtă în fugă către un telefon sunând.