Cotitura_I

COTITURA

Zâna Peticelor era atât de umflată stând acolo pe patul cu baldachin şi înfulecând prăjiturele, şi toată lumea din jur părea atât de hotărâtă să nu remarce asta, încât nu m-am putut abţine să nu-i spun că e grasă.
N-am făcut asta din răutate şi nici ca o bravură, ci pentru că eram pre-determinat să cred că mai există pe lume valori morale. Zâna Peticelor, pe cât ar fi fost ea de peticită, era totuşi o zână, prin urmare un reprezentant al binelui, frumosului şi toate cele care nu şi-ar găsi nicicând locul într-o campanie electorală. Înţelegeam dacă masiva ei alură ar fi fost determinată genetic sau cauzată de vreo boală; sau, şi mai rău, dacă ar fi fost un simbol agricultural; dar statul toată ziua pe o grămadă de perne, înfulecând alune, floricele şi negrese în această succesiune în timp ce o grămadă de privitori păreau prea ofuscaţi de grandoarea statutului ca să mai comenteze... cum să zic eu, chestia asta îmi făcea sinusurile să-mi pulseze nervos şi ritmic a indignare. Aşa că am făcut-o.
Ştiam că nu e deloc politicos să insulţi o zeitate locală şi ştiam că vor fi consecinţe deloc armonioase. Dar uneori vocea aia înaltă din străfundurile cefii mele producea scuze mult prea scandaloase ca să se opună până şi raţiunea; prin urmare i-am zis-o, i-am zis-o cu năduf şi respirând rar, şi pe cuvânt că i-aş mai zice-o şi acum daca aş mai avea ocazia.
–Cucoană, eşti grasă. Eşti atât de grasă, încât ar încăpea în tine trei colonii de manguste şi tot ar mai fi loc pentru un tunel interconector. Eşti grasă rău de tot şi zău că nu se cuvine să fii zână la grăsimea ta.
După care am pufnit privindu-i faţa mistreţiană fix vreo trei secunde, m-am întors pe călcâie, am închis ochii şi-am strâns pumnii, aşteptându-mi sentinţa.
–Furabie ama Randif — vocea îi era extrem de groasă şi cu urme clare de probleme respiratorii — Furabie ama Randif — zise iar (oare voia să aibă impact mai mare? sau îşi găsea greu ideile) — te blestem să resimţi toată viaţa ta prima durere pe care o vei simţi începând cu acest moment, de orice natură ar fi ea.
Mi-am pus pălăria în dreptul inimii, am făcut o plecăciune (fiind tot cu spatele la ea!), după care am coborât rânjind de pe podium, confundându-mă cu fundalul înainte să mă ia la întrebări cineva din mulţimea uluită.

*

Sunt un om deştept.
Sau poate vreau (şi subliniez: vreau) să-i consider pe cei din jurul meu mai puţin inteligenţi.
În orice caz, sunt un om deştept.
Cred că.
Aşa că nu e natural — fiind un om mai deştept — ca şi greşelile mele să fie tot mai măreţe?
Sau mai stupide.
Bine, bine, de acord: sau mai stupide. Dar oricum — ideea de bază e — la un om mare, greşeli mari, nu?
Poate ar trebui să înlocuiesc greşeală cu prostie.
Mmm.

Calea lui Lotus — oricât ar fi fost ea de cale, prin urmare bulevard — era la fel de paşnică în ziua aia ca întotdeauna.
Aşa încât am parcurs drumul spre casă fără vreun accident subit.
Aşa încât am ajuns în faţa apartamentului numărul 7 fără vreo durere permanentă.
Fain.
Speram din tot sufletul ca draga de Seny să nu fi ajuns deja acasă. Nu de alta — ştiam că n-aveam absolut nicio şansă să-i ascund prostia făcută — dar ar fi variat foarte mult modul de prezentare.
Dacă Seny era acasă — şi din nefericire, eram mai mult ca sigur că ăsta era cazul — mi-ar fi văzut faţa vinovată şi zâmbetul crispat şi ar fi dedus instant că făcusem ceva cu adevărat idiotic. M-ar fi certat, desigur — nu, nu ţipând, ci mai degrabă ca o dojană — dar, ceea ce era cel mai tragic — ar fi fost teribil de dezamăgită.
Dacă Seny nu era acasă, pe de altă parte — aş fi avut timp (chiar şi în două minute!) să-mi compun o figură neutră, primitoare dacă nu — cu un rânjet din ăla care îţi înţepeneşte muşchii — şi aş fi luat-o încetişor.
Mai întâi probabil că aş fi purtat cu ea o discuţie relativ asemănătoare cu monologul meu intern, cu replicile pare transformate la persoana a II-a şi rostite pe vocea ei de "unde-vrei-să-ajungi-mai-exact-că-tare-am-impresia-că-nu-e-de-bine". După care (şi în momentul ăsta deja s-ar fi aşteptat — cu siguranţă! — la ceva stupid), după care — cum ziceam —, de abia atunci aş fi putut să-i povestesc toată tâmpenia făcută. Ar fi oftat, şi-ar fi dat puţin ochii peste cap — dar ar fi încercat să mă ajute, în fond, fără să mai comenteze ceva răutăcios, dar din păcate adevărat şi trist.
Prin urmare — zău că speram din tot sufletul ca Seny să nu fie acasă.
...Şi totuşi era. Nici n-am apucat să-mi bag mâna în buzunar dupa cheie — când uşa se deschise în faţa mea şi acolo stătea ea, în prag — iradiind ca o rază de soare la poli.
–Ştiam că eşti tu, ţi-am recunoscut paşii când urcai, nimeni nu mai calcă aşa cu stângul, dar – Santa Lola! – Randi, ce-ai păţit?
Asta pentru că înţepenisem cu mâna dreapta în aer şi cu un rânjet tâmp pe toată faţa.

*

Individul — oricât fi el de perfecţionat ca individ —  are un foarte mare cusur ca membru al speciei umane, şi anume: lipsa unei perspective nemărginite. Oricât ai încerca, nu poţi să vezi lucrurile prin ochii celuilalt — pentru asta există tehnici speciale — dar poţi, măcar, să presupui.
Şi totuşi –dar e normal, nu? — uneori se întâmplă să n-ai suficient de multe informaţii ca să te apropii măcar cu presupunerea de judecata celuilalt. Pur şi simplu nu poţi să te pui în locul lui. Oricât s-ar strădui el sa-ţi explice logica din spatele unui fapt săvârşit  — tu tot nu îl pricepi. Din nefericire.
Eu şi Seny ne înţelegem excelent — dar suntem, totuşi — două fiinţe separate. Asta înseamnă că am trăit diferit, ne-am purtat diferit, reacţionăm diferit. Prin urmare apare inevitabilul — gândim diferit. Un argument naiv şi copilăresc gen "cred în morală" de-al meu echivalează cu un semn de întrebare sceptic şi exasperat de-al lui Seny. Cu alte cuvinte — din start, acţiunea mea numai aparent stupidă fusese calificată de-a dreptul ridicol de tâmpită —şi nu mai aveam absolut nicio şansă s-o justific. Magnific.
–Zău că nu te înţeleg uneori, Randi — pur şi simplu mă depăşeşte. Încerc — şi pe cuvânt că nu pot. Nu, nu te înţeleg.
Tăceam — meritam.
–Erau atâţia oameni acolo — dintre toţi, de ce tocmai tu a trebuis să-i spui? Ei de ce nu au zis nimic, de ce nu s-au repezit şi ei s-o jignească — nu, zău, Randi, nu pricep! Eşti un om în toată firea, cum de nu ai putut să-ţi dai seama de ce o să ţi se întâmple? Uneori mă şochezi, mă şochezi rău de tot, Randi!
Deja simţeam că mi se face rău! Făcusem, într-adevăr, un lucru extraordinar de stupid, de imatur –şi mi se părea de o mie de ori mai stupid şi mai imatur acum! Ah, buna, blânda Seny — cum le vedea ea pe toate, cum o dezamăgisem! Nu, Seny, iartă-mă — nu te mai uita la mine aşa, ştiu că ai dreptate, te rog! Ai dreptate, ai dreptate, şi e genul ăla de dreptate care doare!
Argh — am sărit brusc în sus de doi metri!
–Draga mea — ştiu că merit tot ce-mi spui, şi încă mai rău — ştiu că sunt un idiot — dar, dacă mă supăr acum, o să fiu supărat pe tine toată viaţa! Aşa că — dar la naiba! Abia acu-mi dau seama ce porcărie am facut!
–R-Randi?
Seny părea foarte speriată de brusca mea agitaţie.
–Blestemul, draga mea, blestemul! Se referă la o durere de orice natură — deci dacă îmi pare rău acum, o să-mi pară pentru totdeauna? Sau încă n-am simţit o durere îndeajuns de mare încât — of, fir-ar să fie, dar mi-a copt-o bine de tot!
M-am aşezat, sfârşit — şi mi-am trecut mâna prin păr, simţind sudoare rece. În scurtul timp în care nu mă gândisem la cum o sa reacţioneze Seny — şi era chiar scurt timpul ăla— reflectasem puţin şi asupra blestemului. Nu cu foarte mare seriozitate totuşi. Nu ştiu de ce aveam vaga imagine mintală a unei lovituri cu glezna în calorifer... poate pentru că mi se părea cea mai extraordinară durere pe care o resimţisem acasă în ultimul timp.
Sigur că mă rănisem de multe ori la viaţa mea — doar aveam o cicatrice de la o balenă pe spate!— dar aveam imprecisa impresie că rănile adevărate se obţin afară şi —de obicei— în luptă. Bineînţeles că puteau fi şi accidente —parcursesem toată Calea lui Lotus cu paranoica idee că o să-mi cadă unul dintre ghivecele cu muşcate agăţate de stâlpi din ordinul  domnului primar direct în cap — dar nici măcar nu-mi trecuse prin minte conceptul de durere psihologică — şi acum, că în sfârşit pricepeam şi latura asta — mi se făcuse oarecum frică.
Întodeauna mi-am ales cu grijă persoanele cu care să mă asociez — în aşa fel încât să-mi fie cât mai bine — dar niciodată nu poţi şti de unde şi când mai răsare câte unu' şi-ţi face o gaură direct prin inimă... teoretic, momentan nu aveam de ce durere psihică să mă tem — eram fericit cu Seny, Ritsu era bine — dar în eventualitatea a ceva neaşteptat... a vreunui eveniment tragic... brr... brusc, mi-a venit în minte imaginea Rheei pe patul de moarte. Nu! Nu trebuie să mă gândesc la aşa ceva, n-are cum să se întample din nou...
Am oftat prelung, nesfârşit — exact în momentul în care Seny şi-a pus pumnul în palmă, strigând: "Am găsit!".
–Randi, Randi — du-te în bucătărie şi adu cutia cu ace!
–Ime— poftim, draga mea?
Ce naiba legătură avea cusutul cu blestemul meu?
–Of, nu te mai uita aşa — o să te înţep, desigur!
Am strâns tare din ochi a neplăcere. Întodeauna avusesem o oarecare aversiune faţă de ideea înţepatului — în viaţa mea nu mă atinsese vreo albină sau viespe!
–Uite ce e — Seny se aplecă asuprea mea, cu degetul arătător îndreptat exact spre inimă — mai devreme sau mai târziu tot o să te răneşti cumva, şi e mai bine mai devreme. Nu poţi trăi toată viaţa cu teama permanentă să nu te atingă ceva — ar fi stupid dincolo de limite — şi, în plus, pur şi simplu te-ar omorî atâta teamă şi agitaţie constantă.  Aşa că —aici Seny mă apăsă cu degetul pe piept — trebuie să îţi provoci durere! Acum! O înţepătură de ac —cred că poţi să trăieşti cu asta toată viaţa, mult mai uşor decât ai trăi cu vină, durere de măsea sau — mai ştiu eu — tristeţe eternă! Deci fugi, adu cutia — să sperăm numai că blestemul nu e făcut în asemenea fel, încât durerea provocată intenţionat să nu fie inclusă!
Am încuviinţat adânc — Seny s-a dat la o parte — şi într-adevăr am fugit până în bucătărie.
Oh, ce norocos mă simt! Seny cu adevărat a ştiut cum să procedeze corect — nu cred că aş fi putut să primesc vreo instrucţiune mai bună momentan de la nimeni — acum trebuie numai să iau un ac din cutia aflată sus, pe policioară, şi...
La naiba cu cine a montat rafturile ăstea aşa înalte — adică eu.
La naiba cu cine a pus cutia pe unul dintre rafturile ălea aşa înalte, încăt tre' să te întinzi pe vârfuri s-o iei — adică eu.
Şi, în sfârşit, la naiba cu cine nu a închis capacul bine — adică tot eu.
Toate lucrurile ăstea le-am gânfit într-o fracţiune de secundă — aceeaşi fracţiune de secundă în care m-am tras deoparte instinctual, să mă feresc de acele în cădere — aceeaşi fracţiune de secundă în care am alunecat şi am simţit, pentru prima dată, impactul cu peretele din spate, undeva pe la mijlocul braţului stâng.
–AAAAAAAAAAAAAAAAAAAH!
Seny apăru în bucătărie instant, ţipând "Ce...?!", dar înţelese totul imediat văzând acele împrăştiate pe jos, şi pe mine ţinându-mă cu mâna dreaptă de locul dureros, schimonosindu-mă îngrozitor.
–Of, frate — dintre toate locurile posibile şi imposibile, Randif — da, îmi folosise numele întreg! — de ce, de ce a trebui să te alegi tocmai cu o durere în cot?!

*

"—Soţul lui G. e tare înalt şi chipeş, l-ai văzut?
–Oh, dar nici nu se compară cu bărbatul M.—nei — ăla cu cioc şi barbă, mereu morocănos!
–Ufufu, şi totuşi cel mai arătos e soţu' tău, S.; deşi de la o vreme l-am văzut tare crispat. E bolnav?
–Eh, păi, nu chiar...da'-l cam doare în cot."

Cam cu un argument infantil de genu' ăsta reuşise Seny să mă convingă să mă târăsc înapoi pe Calea lui Lotus până la Zâna Peticelor. Nu-mi fusese deloc uşor; trei algocalminuri şi tot resimţeam acut durerea în tot braţul şi antebraţul stâng, de fapt cam prin toată fiinţa mea. Eram amorţit şi mă înfofolisem într-o geacă de blugi strâmtă, datând de prin triasicul vieţii mele, în speranţa că va mai paraliza puţin nervii ăia pe ducă; se părea însă că nu reuşise decât să-mi creeze două disconforturi. Unu, că rămâneam, nu ştiu cum naiba, extrem de în urmă faţă de Seny, arătând ridicol în apusul de august; şi doi, faptul că era total inutilă — ceea ce însemna că mă durea la fel de tare, dacă nu şi mai şi.
Mai devreme sau mai tărziu, mai rar sau mai des, orice om se loveşte în viaţa lui la cot. E o senzaţie care porneşte dintr-un punct fix, dureros, paralizant; apoi se extinde, te măcelăreşte, ascende, discende, te cuprinde, te pişcă, te seacă, te fierbe, te înnoadă, te electrocutează; simţi mâna cum îţi pulsează nervos, simţi sângele cum se prăbuşeşte peste tine, simţi nervii cum protestează spasmatic. Şi, în sfârşit, în momentul în care eşti făcut praf — dispare.
Sau cel puţin aşa ar trebui.
Din nefericire însă, eu nu mai apucam să ajung la ultima etapă. Eram — şi asta e cu adevărat trist — un om pe care îl durea în cot de toţi şi de toate. Poate că ar suna amuzant pentru cineva din afară — dar pe cuvânt că e unul dintre cele mai neamuzante lucruri prin care am trecut vreodată. În timp ce Seny mergea cu hotărâre înaintea mea, având grijă să nu se uite în spate — de teamă ca asta o să nu mă facă sa-mi pierd puţina voinţă pe care o mai aveam, probabil — îmi venea să urlu, să înjur, să dau cu braţul de pământ, şi-mi muşcam pumnul, ca să mă abţin. Şi totuşi— eram oarecum mândru să pot recunoaşte asta — chiar şi la asemenea intensitate, durerea era suportabilă. Trecusem prin lucruri mult mai rele la viaţa mea — doar nu era să mă omoare o durere în cot.
Cam de aceeaşi părere părea să fie şi Seny, sau cel puţin asta îmi sugerase privirea ei cruntă dinainte de plecare, gen "Meriţi, nu meriţi, înduri. Acum treci printr-un moment mai greu, dar sigur o să apară şi unul mai favorabil în timp." Cred că ăsta era unul dintre lucrurile care îmi plăceau cel mai mult la Seny; în situaţii de criză, putea să se sustragă în afara cutiei şi să devină rece, calculată şi dinamică. Nu numai că avea o atitudine total neutră faţă de suferinţa mea; dar părea şi foarte preocupată să găsească cea mai bună metodă să o mituiască pe Zâna Peticelor, zăngănind în braţe o cutie plină cu prăjituri făcute acasă. Drăguţa de Seny; zău că trebuie să te apreciez mai mult.
Din păcate însă, se părea că strategia era extraordinar de prost aleasă, fiind depăşită de vremuri. Am găsit-o pe Zâna Peticelor complet singură, atârnând pe pat şi privind în gol, în timp ce nişte suspine prelungi, întrerupte de problema respiratorie pe care o resimţisem mai devreme, îi ieşeau greoi din masivul gâtlej de mistreţ. Suferea, şi încă profund; aceeaşi durere pe care mi-o cauzase ea în cot cu blestemul ei, i-o cauzasem eu în suflet cu vorbele mele, se părea. Nici n-am apucat să ne apropiem bine de podiumul circular; Zâna sări agitată, impresionant pentru statura ei, şi urlă:
–Aţi venit... să vă bateţi joc de mine, da? Să râdeţi iarăşi de grasa, de monstruoasa, de gigantica Zeitate! Să-mi ziceţi — cum a fost? Că aş fi în stare să înghit trei tunele de manguste şi un intercontinental, sau ce-o mai fi! De-aia aţi venit, da?
Şi suspină profund, dovadă clară a tragediei provocată de revelaţia adevărului. Zău că mă durea în cot de ea.
–Ooo, nici pe departe, zise Seny, înaintând calm şi rimtic. Am venit cu gânduri paşnice, uite!
Şi zăngăni cutia cu prăjituri.
–Dulciuri! Aaah...Santa Lola, chiar vă bateţi joc de mine! exclamă Zăna, dând cu mâna ei cât un adidas măsura 46 peste cutie (Seny o prinse înainte să cadă.) AFARĂ! A-FA-RĂ!
Acum deja devenise personal. Nu mă mai preocupa faptul că puteam să mă aleg cu încă o durere permanentă, fie ea şi în celălalt loc unde se zice că nu îţi pasă de nimeni; deja, de când o insultase pe Seny prin aruncarea cutiei, simţeam sângele cum îmi clocoteşte în tot corpul. Înaintai cu viteză, dar Seny, mereu pe fază, jonglă cu prajiturelele, aşezându-le pe un braţ şi oprindu-mi ascensiunea cu celălalt; în zelul său însă, mă atinse de locul dureros.
Cu toată stăpânirea mea de sine, n-am mai putut rezista. Am icnit din tot gâtlejul.
–AAAAAAAAH!
Zâna Peticelor icni şi ea — de încântare.
–Deci — vocea îi era acum cinică şi jucăuşă, oarecum de balon sugrumat, cum nu credeam că ar putea vreodată să fie — deci, deci, blestemul merge, deja s-a activat, deci! Oho, magnific!
Şi începu să fredoneze refrenul melodiei cu luatul ţepei.
Am simţit atunci că o urăsc, că o urăsc cu adevărat; "deci"-ul ăla al ei mă făcea să vreau să o divid în nano-particule, care să fie împrăştiate de vânt (ce ar fi şuierat la fiecare, după caz, "carbooooon", "hidrooogeeeen", "oxigeeen") în toate direcţiile, cu neputinţă de reunificare, în aşa fel încât să nu mai existe nicio urmă a existenţei ei pe acest Pământ. Ea râdea, petrcea, n-avea nimic; era o zână, ar fi putut oricând să rezolve un lucru mărunt cu imaginea ei; dar eu, eu eram om, condamnat la durere eternă în cot şi aparent cu neputinţă de îndreptat. Eram furios şi lipsit de puteri; însă Seny, uitând complet de prăjituri, puse o mână pe fruntea mea şi pe cealaltă pe braţ, încercând să mă calmeze, şi rostii fraza hotărâtoare:
–Credeam — şi acum se uita şi ea urât — că zânele, fie ele de capitală, n-au voie să dea un blestem fără aprobarea comunităţii locale.
Asta păru să ne pună în încurcătură inamicul — însă numai păru.
–Nu tu hotărăşti asta, fetiţo — pot să strâng destule voturi încât să se aprobe.
Şi rânji larg şi peticit, trântindu-se în cearşafurile imensului pat cu baldachin.

*

–Randi?
–Mmm?
–Chiar i-ai zis că e în stare să inghită trei tunele de mangustă şi un intercontinental?
–Ceva de genul, scrâşnii eu din dinţi.
–Randiii!
–Ceee?
–Cum ţi-ai permis să-i zici asta?
–N-ai văzut şi tu cât era de grasă — merita, purceaua naibii! De ce mă mai întrebi ceva aşa stupid şi evident?
Seny încremeni, uitându-se urât de tot la mine.
–Randi, să-ţi fie clar: nu eu te-am băgat în încurcătura asta, deci nu pe mine trebuie să-ţi verşi nervii!
–Sigur că nu, dar speram că tu o să mă scoţi.
Cred că durerea mă făcea să gândesc aiurea.
–Poftim?! Randi, cum îndrăzneşti —
–Bine, bine, să mă ajuţi să ies — e bine aşa?
Of, mă — eu chiar sufăr aici!
–Să zicem că merge, zise Seny gânditoare. În fine, las-o baltă; tre' să ajungem acasă mai repede, să stăm calm şi să găsim o soluţie. Cred că doare destul de rău.
Şi mă privii lung şi cu îngrijorare.
–Rezist eu, nu asta-i problema; deci să înţeleg că n-ai nicio idee salvatoare?
–Singurul lucru la care mă pot gândi momentan — e să apelăm la cineva care are îndeajuns de multe legături ca să pună presiune asupra Zânei ăleia, s-o facă să retragă blestemul!
–Of, minunat, draga mea; sunt sigur că avem cunoştinţe nenumărate care au asemenea influenţă! pufnii eu sarcastic.
–Dar Randi — avem pe cineva chiar mai bun de atât!
–Cine..., începui eu confuz, dar Seny îmi tăie replica:
–Cred că e cazul să apelăm la Marea Mamă!

*

Întotdeauna mi se păruse amuzant că Seny o numea pe Marea Mamă aşa –poate din motivul ăsta adoptasem şi eu apelativul.
Sigur că, trăind mai bine de trei milenii, acumulând nenumărate cunoştinţe, puteri şi idei de viaţă, Jinzo nu putea fi decât impresionantă –atât ca fiinţă în sine, cât şi ca mamă. Şi totuşi –aici e de vină tot natura umană, deh — nu putea să nu mi se pară extraordinar de distractiv — deşi, poate că, şi crud — să numeşti pe cineva de un metru şi patruzeci şi nouă de centimetri "mare". Era ca şi cum ai fi zis despre un furnicar — animal interesant, de altfel — că inspiră nobleţe; bietul furnicar nu ar fi avut nicio vină că nu se ridică la înălţimea statutului, dar ţie tot ţi-ar fi venit să chicoteşti pe înfundate pe chestia asta.
Apelarea la Jinzo, Marea Mamă — care era în momentul ăla în capitală, cu Liri — presupunea însă adoptarea unui risc major, şi anume: implicarea lui Relniazis şi a lui Ritsu în toată treaba asta — chestie tare nasoală. Aş fi fost în stare să enumăr nesfâşite motive pentru care nu voiam să am de a face cu ei doi în momentu' ăla — câte unul pentru fiecare spasm dureros pe care îl simţeam — dar, în fond, toate se reduceau la ceva simplu. Departe de a simpatiza cu suferinţa mea — la polul opus, chiar — ei ar fi sporit-o chiar; Ritsu certându-mă constant, iar băiatul ăla, Relniazis — bătându-şi joc într-un mod tare meschin şi nemernic. Şi totuşi — nu puteam să refuz oferta lui Seny; aş fi pierdut orice urmă de colaborare din partea ei dacă o făceam.
Prin urmare; am oftat profund şi am înghiţit în sec toată neputinţa pe care o resimţeam. Lui Seny i-am zâmbit vag când s-a dus să le deschidă uşa musafirilor; faţă de Jinzo şi de Liri, mi-am plecat puţin capul, lui Ritsu i-am evitat privirea, iar nemernicului i-am întors o încruntătură tare urâtă când mi-a zis (pe o voce aparent binevoitoare) drăguţa asta de replică:
–Ei, ce-ai păţit, bătrâne, de ai faţa lungită de un cot?
Unu, că ştii şi tu foarte bine ce-am păţit; doi, că nici măcar nu sunt atât de bătrân; trei — nu suport aluziile ăstea şmechere, şi dacă n-am fi în compania atâtor fete — zău că ţi-aş zice vreo două.
N-am idee dacă aşa o fi şi în cazul animalelor — Odeiton ar fi ştiut, mai mult ca sigur; dar oamenii, când decade un seamăn de-al lor (fie că merită, fie că nu), îi sar cu toţii în spinare şi-l atacă din absolut toate unghiurile posibile şi imposibile, până la urmă nemairămânând din bietul decăzut decât o vagă iluzie. Aşa mă simţeam eu în momentele ălea; nu numai că aveam un handicap evident (şi, Doamne, rău mă mai durea), dar eram şi în inferioritate numerică (asta căci Seny, singurul meu posibil aliat, se retrăsese în bucătărie cu Jinzo, pentru a discuta rezolvarea problemei). Eram, deci, singur, singur-singurel în faţa unei hoarde de trei uzurpatori cu colţi verbali şi energii nesătule, tineri şi însetaţi de sânge; şi zău că aş fi cedat şi celălalt braţ durerii, numai să mă pot feri de ei.
–...că mereu te ia gura pe dinainte şi zici porcării când nu trebuie. Aşa şi acu', te-a mâncat pe dindos să faci tu pe deşteptu' şi pe viteazu', si vrut să arăţi că poţi, că ştii — ca atunci cu balena — şi iar te-ai ales cu ceva permanent; dar după părerea mea, meritai mult, mult mai mult, e numai un noroc chior că ai scăpat, data viitoare sunt sigură că —
–Pauză, Ritsu, aproape l-ai omorât pe bietul om, sări nemernicul, întrerupându-mi nepoata (spre totalul meu şoc şi totala ei indignare). Nu vezi că de când îl cerţi, durerea lui pare să fi atins o nouă cotă?
Ah, într-o zi, când nu mai e numeni altcineva de faţă (în special nu Seny!), jur că o să-l pocnesc pe băiatul ăsta.
–Serios, frate — sări şi Liri, ţinându-i isonul — ar trebui să ai grijă ce-i spui unui invalid, sar s-ar putea să te alegi cu o cotonogeală...
–Hoo? Sunt sigur că, dacă s-ar sfârşi cu violenţă, ne-ar apărea numele pe prima pagină a cotidianului de mâine...
–De care s-ar amuza teribil orice cotoroanţă!
–Hai, l-aţi chinuit destul pe Randi, de ajuns — interveni Seny, apărând din bucătărie şi interpunându-se ca un scut între mine şi inamici. (Ah, îngerul meu păzitor! Cum ştii tu să vii exact la momentul potrivit!). Am vorbit cu Marea Mama şi se pare că se poate rezolva problema destul de uşor — trebuie numai să găsească persoana potrivită, momentan dă un telefon...
–Dă un telefon? mârâii eu, încercând să-mi suprim imboldul de a urla la un nou impuls nervos. Cui?
–Aaaaah, unchiului Bert, răspunde Seny, ridicând din umeri.
–Misteriosului unchi Bert, completă Relniazis pe un ton mistic.
–Cel care poate să obţină orice! sări Liri.
–De la un pulovăr de coton până la un cotor de nailon...
–Zău, Rel, încetează! Hai să schimbăm subiectul! protestă, din nou, a mea dragă nevastă. Te-ai distrat destul pe tema asta...nu că nu ar fi amuzant, adăugă ea încet, chicotind.
Aşa, deci — eşti chiar mai rău ca Ritsu!
–De acord, scumpă surioară Seny (cumva, aliteraţia mă făcea să resimt şi mai profund electroşocul). Hai să discutăm despre — ştirile de aseară? Că tot nu am apucat să le aud — poate îmi spui tu despre ce e vorba?
–...dar te-ai uitat — începu Ritsu cu o voce mică, însă fu acoperită de tonul sec al lui Seny:
–Of, Rel, nu era absolut nimic informativ — decât nişte tâmpenii despre noi cotizaţii la stat.
Urmă o tăcere de câteva secunde. Apoi — nemernicul, Ritsu şi Liri începură să chicotească; însă Seny, tresărind, îşi acoperi gura, de parcă ar fi zis ceva obscen, şi se uită spăşit la mine, încercând să-mi comunice lipsa de intenţie din vorbele ei.
–Et tu, amore? zisei eu sfârşit, prefăcându-mă (şi oarecum simţindu-mă!) rănit mortal; după care mă prăbuşii într-un fotoliu, imitând pefect scena decesului. Urmară câţiva paşi grăbiţi, şi Jinzo intră în sufragerie, privind peisajul cu oarecare compătimire.
–Gata, terminaţi-vă! Rel, îţi interzic să mai spui ceva ce ar putea cauza daune morale sau —
–Dar mamă! Nu vreau să dramatizez (deşi la asta se pricepe cel mai bine — gândii eu ofuscat), dar uită-te la omul ăsta — se află la o mare cotitură a vieţii lui!
Un zâmbet cinic apăru pe faţa lui Jinzo...
–Ooo, nici n-ai idee câtă dreptate ai, fiule — zise ea cu ceea ce era, clar, ironie în voce. Randi — se întoarse acum spre mine — am găsit omul perfect care să te scoată din aiureala asta...
În sfârşit — primul lucru cu adevărat îmbucurător pe care îl auzeam azi. Oricine ar fi fost el — Borert, Fil sau Rahhy — i-aş fi dat individului oricât ar fi cerut — plus ceva mită, eventual — numai să mă scoată din agonia prin care trecea bietul meu braţ stâng...şi asta cât mai repede.
–Şii — hmm — cine e? întrebai eu, încercând să par politicos şi recunoscător.
–Nimeni altul decât Contele Ama în persoană...
Crezusem că nimic nu putea fi mai rău pentru mine atunci decât durerea din cot — şi totuşi era. Mă înşelasem profund.
–Haah, nici vorbă, să-i cer lui o favoare. Sigur trebuie să mai existe şi altcineva care —
–Te asigur că e singurul pe care Bert l-a putut găsi momentan...
–Momentan, da, dar asta nu înseamnă că nu ar putea fi şi alţii! pufnii eu revoltat.
–Şi ce-ai de gând — să stai aşa până când Bert mai dă de altcineva? întrebă Jinzo, viclean. Ar putea dura zile, luni, ani chiar... doar n-ai de gând să suporţi durerea atâta?
–Ooo, ba chiar aşa o să fac! E de preferat durerea, decât — decât — să am de a face cu el!
Şi sării în picioare, gata să înfrunt pe oricine mi-ar fi stat împotrivă — dar chiar şi aşa, corpul protestă, spasmul mă cuprinse — şi mă trezii fără să vreau să gem de suferinţă.
–Cred că ar fi cazul să mă lăsaţi pe seara asta, zise Seny categoric.
Urmă un oarecare murmur — după care toţi patru vizitatorii se îngrămădoră spre hol, Jinzo privindu-mă ca şi cum ar fi ştiut că o să cedez până la urmă, Liri şi Relniazis ridicând umerii gen "de acum înainte, nu mai depinde de noi, dar succes, bătrâne", iar Ritsu uitându-se oarecum confuz şi lăsată în urmă.
Seny îi conduse către ieşire — am auzit cum s-a trântit uşa — apoi intră în sufragerie, încruntându-se teribil.
–Ai să te duci mâine dimineaţă să vorbeşti cu contele, domnule — sau s-ar putea să mă doară şi pe mine în cot de tine dup-aia.

*

Sunt — în general — extraordinar de încăpăţânat, greu influenţabil şi fixist. Am anumite idei şi teorii vitale din care n-ar putea să mă scoată nimeni, nici după ani întregi; — chiar dacă mi se aruncă în faţă un contraexemplu evident (care în sinea mea mă face să realizez că am greşit), eu tot n-o să-l recunosc oficial şi o să continui cu faţada binecunoscută, dar eronată. La urma urmei, nu degeaba se amuză lumea pe la spatele meu cu acea mini-poezie minunată (Furabie/căpitan de corabie/cu creier de vrabie); cred că, într-un fel, mă reprezintă.
Ei bine, căpoşenia asta a mea din fire îi dăduse de lucru o grămadă lui Seny în acea seară; dar, ca orice nevastă iubitoare şi perseverentă, sau iubitoate de perseverenţă, sau perseverent de iubitoare — reuşise, într-un final, să mă învingă. Nu-i fusese deloc uşor şi, într-un fel, ar trebui să o felicit pentru uluitoarea ei răbdare; de obicei nu ţip, decât dacă subiectul în cauză se învârte în jurul Contelui Ama, a roşiilor şi a tendinţei mele impulsive de a mă pune întotdeauna în situaţii periculoase. De ultimele două trec, totuşi, relativ victorios; sunt temporare şi mereu pot să dau vina pe natura mea sensibilă; dilema e când mă izbesc de prima.
Nu-l uram, propriu-zis, pe Contele Ama; acţiunile lui nu fuseseră niciodată într-atât de directe, încât să mă facă să resimt ură. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, tocmai asta era problema: indiferenţa lui faţă de mine, lipsa de vreo influenţă directă şi, mai ales, absenţa lui din toate momentele esenţiale din viaţa mea — fie ele bune sau rele. Oricât mă chinuisem să înţeleg logica din spatele faptelor lui peste ani întregi (când de abia o aflasem) şi oricât îmi repetam că avusese oarecum dreptate, tot nu puteam să îmi reprim un sentiment puternic. Dacă într-adevăr ar fi vrut, dacă ar fi putut să treacă peste laşitatea lui monumentală, ar fi avut — oh, dar câte! — destule ocazii de-a lungul vieţii să vină măcar să ne viziteze — pe mine şi pe Rheea.
Şi, cu toate că le explicasem de atâtea ori, şi lui Seny, şi lui Jinzo, şi tuturor, despre tot abandonul lui — cu toţii fuseseră de acord că e păcat — într-o existenţă de om — să laşi lucrurile în starea aia deplorabilă şi ambiguă. Da, e păcat; dar mi-ar plăcea ca atât de necesara comunicare să vină dn partea lor — a Contelui şi a Contesei — doar ei au datoria, în calitate de părinţi. Poate că greşisem şi eu; ajutorul lor venise la un moment dat, la un moment greu — însă îl refuazasem cu tărie, tocmai pentru că ei erau, practic, nişte străini pentru mine. Însă sperasem — şi nu, nu cred că era egoism din partea mea — ca, ori de câte ori eu mă împotriveam, ei să insiste; mi se părea că ăsta e rolul lor. Cu alte cuvinte — voiam să fiu salvat; eram prea laş să-mi caut singur salvarea, prea laş, la fel de laş cum fusese şi Contele odată — ceea ce era de aşteptat, doar eram fiul lui.
Noţiunea de părinţi poate fi uneori extrem de încâlcită; Seny, care fusese crescută de Marea Mamă după moartea alor ei în război, era de părere că era o adevărată bătaie de joc faţă de ce îmi oferise viaţa să am atitudinea asta. Şi, într-un fel, o înţelegeam; îmi place să cred că totul, absolut totul, ar putea fi rezolvat într-o existenţă de om, mai puţin oprirea şi reversarea morţii; prin urmare trebuia să mă consider norocos, norocos că erau în viaţă Contele şi Contesa, norocos că puteam vorbi cu ei oricând, norocos că ei îmi puteau răspunde —
Însa vai! Cât de diferită era realitatea văzută de mine; eu nici măcar nu puteam suporta să mă aflu în aceeaşi cameră cu ei, nici măcar nu puteam să le spun "tată" şi "mamă"! Simţeam o secetă în toată fiinţa mea când îi vedeam; parcă aparţineau realităţii altcuiva. Seny ţipă la mine toată seara, dar eu nu, nu eram în stare să fiu la fel de puternic pe cât ar fi vrut ea să fiu, nu eram în stare să trec peste toate golurile. "Dar e tatăl tău!", "Dar a fost tatăl meu atâţia ani şi n-a făcut nimic!", "Dar el vrea să vă împăcaţi!", "Dar nici n-am fost certaţi vreodată, aşa că la ce bun?", "Dar a zis că oricând putem apela la el!", "Dar mă îndoiesc că mai gândeşte asta acum — Seny, omu' ăla e cu pitici pe creieri, urăşte practic că ne-am căsătorit din cauza chestiei ăleia cu puritatea sângelui!", "Dar e tatăl tău!", şi iar, şi iar, şi iar — reveneam la acelaşi punct.
Până la urmă am cedat. Poate pentru că era şi din cauza durerii din cot, şi din cauza durerii de cap — care apăruse subit şi mă tortura efectiv la limite — dar, mai ales, din cauză că mă certasem cu Seny — lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată. Îmi părea şi rau; ea nu avea absolut nicio vină, ba chiar mă îndrepta întotdeauna către calea corectă — numai că eu eram prea îngust la minte să o urmez. Nu mai aveam putere să îndur; cu ultimele puteri, am şoptit "Draga mea, iartă-mă" şi dup-aia nu mai ştiu nimic.

*

Credeam că n-o să pot dormi deloc toată noaptea din cauza durerii — dar peste câte nu poate trece oboseala! Mă chircisem acolo într-un colţ al patului, stând pe braţul stâng, în speranţa nefondată că asta o sa mai reducă puţin amorţeala — cu Seny, oarecum speriată după cele întâmplate, agăţată de spatele meu ca un pui de koala. Nu ştiu exact cum şi când reuşisem să adorm... ştiu numai că primul lucru pe care l-am simţit când m-am trezit a fost pulsaţia din cot. Oftând, m-am ridicat absent şi cu greutate din pat (Seny mă privii cu ochii mari şi umezi ai omului care tocmai a fost întrerupt dintr-un vis plin de suspans) şi m-am uitat la ceas. 5:49. Începea să se lumineze dincolo de perdea... şi poate şi în capul meu.
–Seny, — am zis, cu vocea răguşită de dimineaţă — o să mă duc la Contele Ama să-i cer ajutor.
Mi-a răspuns cu un "Îhî" lung, s-a întors pe partea ailaltă şi şi-a înfundat faţa în plapumă.

*

Era 7:15 când am plecat de acasă; ziua de 1 septembrie părea să fie încă foarte călduroasă...sictirind sistemul prost de prindere al centurii de siguranţă, m-am aşezat în dreapta. Seny conducea; nu cred că aş fi putut să pun mâna pe volan în momentu' ăla. Nu mă simţeam prea bine; şi nu, nu avea legătură neapărat cu faptul că mă durea în cot — deşi şi asta contribuia la starea per ansamblu. Ce mă preocupa era că nu-l mai văzusem pe Conte de aproximativ un an; habar n-aveam cum o să reacţioneze, deşi eram convins că pe Seny nici măcar nu urma s-o lase să treacă dincolo de poartă...şi apropo de Seny:
–Fă-te şi tu util şi dă drumul la radio, îmi zise ea impasibilă.
M-am conformat — deşi mi-a fost cam greu cu mâna dreaptă.
–Ooo, la fix. Vezi ce ştiu?
Şi într-adevăr era la fix — nimerisem melodia aia cu Andy, căruia ei îi plăcea atât de mult să-i spună Randi dintr-un motiv sau altul.
–Cause Randi, you're a staaar
In nobody's eyes, but miiineee~
Zău, Randi, cre' că toată lumea în afară de mine te vede exact opusul unei stele, din cauza idioţeniei tale...
–Dar tu nu?
–Eu nu; eu ştiu că idioţenia provine din prea multă minte.
Asta m-a înveselit teribil — îmi plăcea la nebunie să mi se recunoscă deşteptăciunea.
–Draga mea, ştii cât te iu—
–Oof, s-a terminat deja melodia. Ce ziceai?
I-am scos limba şi mi-am păstrat declaraţia pentru mai târziu.

Mergeam de-a lungul Căii lui Lotus, când în sfârşit am ajuns la intersecţia cu Gaiţei; fântânile porniseră deja pe undeva prin stânga, şi mă uitam absent la ele, aşteptând să trec pe lângă să văd dacă scapă vreun strop prin geamul deschis — nu strica ceva înviorare de dimineaţă... Seny bătea ritmic cu degetul în volan, la fiecare două secunde care păcăneau la semafor; pe la radio se auzea nu ştiu ce reclamă cu alegeri inteligente, şi eu alegeam inteligent să privesc către fântâni, când deodată inerţia m-a tras în spate, stânga (aaaargh, cotu'!) — spre totalul meu şoc.
–De ce ai luat-o pe dreapta? Ocolim o grămadă...
Seny părea încurcată.
–Am vorbit aseară cu unchiul Bert — n-am mai apucat să-ţi spun, după tot tărăboiu' pe care l-ai făcut (aici se uită fix la mine câteva secunde cu colţul ochiului), şi se pare că nu stă momentan la viloaia aia — şi-a luat una mai mică, mai viluţă, undeva prin Ficusului — Contele, mă refer.
Şi-mi aşteptă reacţia.
Ştia că ştiam că ştia că o să comentez, şi parcă totuşi ar fi vrut să mă abţin — dar niciodată.
–Snob bătrân şi băneţos — am murmurat în sictir.
–Mă aşteptam la ceva mai rău — oftă ea sumbru, însă oarecum satisfăcută. Cred, totuşi, că momentan te doare în cot de toate reşedinţele lui, nu? Nu mai ai putere de nicio reacţie, ceea ce e bine...
Şi-mi zâmbi omniscient.

Vilă sau Nevilă, Ficusului sau Neficusului — am ajuns relativ repede la noua locuinţă a Contelui, care era, chiar şi după standardele mele, plăcută şi nepretenţioasă, cu o curte plină cu piersici cu fructe şi (am resimţit un nod în gât) foarte asemănătoare cu vechea noastră casă din Farcras... probabil pentru că eram oarecum slăbit de durere, dar brusc mi se estompase voinţa — şi parcă mi se părea o idee extraordinar de proastă să intru aici...
Nimic nu-i scăpa însă lui Seny — nu ştiu dacă din dragoste sau din spirit de observaţie, dar oricum era de admirat, aşa că mi-am făcut o notă mintală s-o laud pentru asta imediat ce se termină toată treaba cu blestemul — prin urmare, în exact secunda în care am închis uşa maşinii, a început să mă direcţioneze forţos către poartă... ah, de ce, de ce trebuia Contele să aibă binecunoscuta cutie poştală cu un porumbel cu scrisoare în cioc, leită cu cea din care Rheea culegea atât de des corespondenţa?
–Hai neaţa — s-a auzit o voce din spate.
Era Berteliandor — Seny uitase să-mi spună că o să fie şi el aici, minunat! — cu acelaşi rânjet pe care îl văzusem  de atâtea ori şi la nemernicul de Relniazis, şi la Jinzo — vasăzică era o trăsătură de familie.
–S'perbă dimineaţă de toamnă, nu — aproape prea frumoasă ca să fie adevărată, ca şi cum şi-ar bate joc de suferinţa pe care trebuie să o înduri tu, Randi, băiete — ce trist! făcu el cât se poate de dramatic (Seny încercă să-şi păstreze o faţă neutră...). Ah, ştiu că este cât de poate de crud pentru tine, care trece prin toată agonia asta, şi ştiu că nu se cuvine să zic aşa ceva, dar văzută din exterior, prin ochiul observatorului obiectiv, toată chestia e cât se poate de ridicolă şi amuzantă, chiar aşa!
Şi râse cu poftă şi în curând şi Seny, care nu se mai putuse abţine, i se alătură în râs, răsunând amândoi prea tare în dimineaţa care chiar era prea frumoasă.
La naiba — ştiu că trăise trei milenii jumate, un timp pe care mintea mea nu l-ar putea percepe şi procesa vreodată — dar zău că l-aş fi pocnit pe Berteliandor, fie şi numai pentru că îmi corupsese sufletul nevestei.
–Hai, Randi, intră — mă împinse Seny pe poartă, încă având urme clare de corupţie în voce.
Se părea că voia să se asigure că o să intru, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fug dup'aia , în momentul în care ea pleca — o teamă ridicolă, de altfel, dar perfect realistă şi justificabilă...
–Duăn uări, Senini — o să am eu grijă să nu se strecoare prin vreo gaură de şoricel sau să se estompeze în fundal, glumi Berteliandor.
Numai dacă ar fi fost amuzant.
–Mulţam, unchiule Bert — îi răspunse ea, făcându-i cu mâna; după care se întoarse înspre mine, mă trase deoparte şi îmi zise pe un ton cât se poate de serios:
–Randi, promite-mi că o să ai grijă şi n-o să-ţi ieşi din fire.
–Da, da, doar mă ştii pe mine — mereu am grijă şi niciodată nu-mi ies din fire... draga mea — i-am zâmbit eu crispat.
–Numai de-ar fi aşa... — îmi răspunse Seny pe un ton oarecum exasperat; după care se ridică pe vârfuri, mă pupă pe frunte, îi mai făcu o dată cu mâna unchiului Bert — care privea foarte distrat nişte piersici imense, rozalii — şi dispăru în maşină.
–Haide, să mergem — zise Berteliandor, închizând zăvorul porţii, de parcă într-adevăr i-ar fi fost teamă că o să fug.
Am auzit zgomotul cauciucurilor lansându-se, după care s-a făcut linişte — în afară de nişte greieri întârziaţi — aşa că am pornit de-a lungul aleii.
Doamne, ce mă mai seca durerea asta!

*

Unul dintre puţinele lucruri din copilărie legate de Conte pe care mi le amintesc e că primeam în fiecare săptămână de la el nişte scrisori lungi, detaliate, scrise pe coli A4 de cea mai bună calitate, cu un scris enervant de asemănător cu al meu — buclat, mare şi drept. Când eram mai mic, mă aşezam mereu pe un scaun la masa pătrată din bucătărie şi aşteptam să mi le citească Rheea — dar majoritatea conţineau paragrafe gen "Ce-ţi voi scrie mai departe să nu-i spui lui Randi — e mai bine să nu ştie", aşa că eram repede expediat la teme (pe care ori le făcusem, ori nu aveam de gând să le fac), la udat flori (care aveau să putrezească în curând de la atâta apă) sau la hrănit porumbei (pe care îi urma din tot sufletul). Muream de curiozitate să ştiu ce e aşa de secret, de eu nu aveam voie nici măcar să mă apropii, prin urmare nu ratam absolut nicio şansă să apuc vreo scrisoare-două şi să fug cu ea la mine în cameră, unde să mă baricadez şi să citesc în pace şi linişte; dar Rheea, care mă cunoştea prea bine, pusese foi goale în plicuri, securizându-le pe cele adevărate în mini-seiful familiei Furabie — a cărei cheie o avea numai ea. Odată am încercat să şterpelesc cheia în timp ce soră-mea dormea — dar m-am ales cu o bătaie de n-am mai putut să stau jos vreo două-trei zile; experimentul n-a mai fost repetat nicicând.
Toată chestia asta a durat, să zicem, vreo trei ani; după care eu, convingându-mă că nu mai am absolut niciun mijloc să aflu secretele lu' taică-meu şi ale soră-mii, le-am lăsat baltă cu totul. Scrisorile tot veneau în fiecare săptămână, uneori chiar şi la trei-patru zile, cu o regularitate plictisitoare; dar nu conţineau prea multe informaţii utile şi oricum, din puţinele câte erau, mie îmi erau destinate şi mai puţine. Cu timpul, am ajuns să le evit, spre disperarea Rheei care, văzând că nu mă poate face să le ascult, nu rata nicio ocazie să-mi zică fraze gen: "Tata scrie că ar trebui să...", "Tata e de părere că...", " Tata vrea să-ţi transmit că..." — fraze la care eu nu făceam altceva decât să-mi acopăr urechile şi să fluier  "Un' te duci tu, mielule?". (De obicei, Rheea îmi răspundea cu "La dracu'-n praznic, domnule!") şi mă pocnea cu tigaia sau orice avea la îndemână pe spate.)
După ce a început să locuiască la noi nemernicul de Odeiton, am renunţat chiar cu totul să mai vreau să ştiu de scrisorile ălea; aşa că m-am îndepărtat din ce în ce mai mult, de la an la an, de Conte — nu, nu cred că pe atunci avea titlul, dar îmi era îndeajuns de neutru încât să nu-i mai spun părinte. Nu l-am văzut nici la nunta soră-mii cu nemernicu', nici la botezul lui Ritsu — de fapt, până să dau de el în satul lui Jinzo, nu l-am mai întâlnit decât de două ori — o dată la înmormântarea lui Odeiton (când nu i-am făcut scandal, de dragul Rheei) şi o dată chiar la înmormântarea Rheei — când l-am pocnit în faţă şi i-am zis să nu se mai apropie de noi — de Ritsuna (care habar n-avea de existenţa lui) şi de mine. Se părea că ameninţarea a ţinut — n-am mai ştiut de el ani întregi.
Dar iată că acum trebuia iarăşi să dau de Conte — şi nu numai să dau de el, ci să-i şi cer ajutorul — într-o chestie cât de poate de umilitoare şi de stupidă. Habar n-aveam dacă avea puterea sau influenţa să oprească blestematul de blestem, habar n-aveam dacă voia măcar să o facă; în fond, habar n-aveam mai de nimic concret legat de el, deşi Rheea îmi spusese deseori că semănăm extraordinar de mult — ceea ce mă călcase pe nervi întotdeauna. M-am întrebat în treacăt dacă eu, în locul lui, mi-aş ajuta fiul în situaţia asta; dar eu, dacă într-adevăr aş avea un fiu, nu l-aş pune în situaţia asta în primul rând... stai aşa, asta n-a sunat bine.
...deşi poate că de fapt e Berteliandor sunând la sonerie de trei ori şi zumzăind vesel "Amintirile mă chinuiesc", în timp ce dinăuntru se aud paşi de papuci lipăitori, călcând ciudat cu stângul. Uşa se deschise; în prag era Contele.
–Bert, omule, mereu îţi alegi cel mai prost moment de vizită şi eşti idiotic de matinal, da' hai acu', intră şi...RA-N-DI?