blue-faith-88

pe marte, în fiecare noapte, ninge.şi poate că pe venus, copiii îşi nasc părinţii jucându-se îndelung cu refluxul timpului în al iubirilor ritm desfrânat, impur.sub cinismele unui soare căruia îi lipseşte de-o veşnicie giulgiul, pământul a ajuns să se învarteasca aproape venal, uitând cum înspre luni ticsite, se înalţă scâncetele unor câini naivi.şi ce păcat că noi, între coji de nuci, ne-avem infinitul. plăpânzi şedem, şi-atât de inumani cu toţii, împreunaţi, uitaţi, ascunşi în uterul de lemn.şi poate că ninge, pe marte, în fiecare noapte, dar noi n-avem aici, în miez, fiori de gheaţă sau zăpezi..avem tăceri şi-acelaşi frig etern, sperând...