Shop Forum More Submit  Join Login
Întâmplări neîntâmplate

"atârnând de ramura unui copac, nenăscut, stafie pe jumătate"(N.Stănescu)

Stăteam, pur şi simplu, pe nisipul fierbinte, cu picioarele strânse sub mine, cu chitara în mâini, cu degetele pe corzi. Îmi plăcea senzaţia pe care o simţeam de fiecare dată când trecea cineva prin faţa mea, lăsând o umbră fugară peste pleoapele mele. De fapt, erau senzaţii peste senzaţii, în straturi groase, adunate, toate, sub forma unei singure trăiri unice. Sunetul valurilor care se spărgeau pe plaja, căldura apăsătoare, vântul prin păr, mai ales când îl ai lung, aşa cum îl am eu. Şi mai e şi acea senzaţie stranie, nedefinită, pe care o ai în momentul în care se uită cineva la tine. Oricum, mă simţeam într-un fel în care nu mă mai simţisem niciodată... şi era plăcut. Da, era chiar plăcut. Bine, la toate astea se mai adaugă şi fiorii care mă treceau de fiecare dată când atingeam corzile chitării, dând naştere la sunete fine, moi, vibrante. Eu, unul, le vedeam, aşa cum stăteam cu ochii închişi, violete. Îmi plimbam degetele pe corzi, cântând fără să fi învăţat vreodată să cânt... simţeam cum părul mă gâdilă pe faţă, simţeam gustul de sare pe buze... Unic...unic.

Am deschis ochii şi am privit în jur, de parcă m-aş fi născut atunci, acolo, pe plajă. Culorile îmi apăreau ciudate, necunoscute, accentuând trăirea. Corturi ca al meu, în nuanţe ţipătoare, unul după altul, aşezate după reguli necunoscute nimănui. Am închis din nou ochii şi mi-am lăsat capul pe spate. Unic. Sunetul moale al chitării, de astă dată, spre roşu... Umbre...

Probabil aţipisem, pentru că m-am trezit lipsit temporar de căldura şi lumina soarelui. Cineva stătea în faţa mea, cu soarele în dreptul capului, făcând imposibilă o eventuală identificare. Chipul apărea ca o pată întunecată, iar în jur, lumina soarelui apărea ca un nimb strălucitor, necruţător pentru ochii mei abia deschişi. Probabil că mă încruntasem, iar ochii începuseră să-mi lăcrimeze, aşa că mi-am pus palma în dreptul frunţii, însă fără nici o ameliorare vizibilă. Am stat astfel, amândoi, eu, faţă în faţă cu necunoscutul, un timp, şi nu am nici cea mai vagă idee cât timp a durat acest duel fără cuvinte şi fără ca nimic să se întâmple.

- Doamne, ce frumos eşti...

Pe de o parte, m-a luat prin surprindere. În primul rând, necunoscutul era o fată căreia, după glas, nu i-aş fi dat mai mult de 15 ani. În al doilea rând, mesajul, în sine, era oarecum surprinzător. Am continuat să mă uit la ea, aşa cum o făcusem şi până atunci, arătând, probabil, ca un idiot. Ea nu a făcut altceva decât să repete ceea ce spusese înainte. În cele din urmă, s-a lăsat pe vine, diminuându-mi tortura de-a o privi cu soarele din spate. I-am mulţumit, în gând, morocănos. Mi se părea ciudat, aşa ceva nu se întâmplă în fiecare zi şi, prin urmare, eram suspicios. Nu era decât o fată ca toate fetele, sau cel puţin aparenţa nu-mi dădea de înţeles altceva... Destul de mică de statură, firavă la trup, cu câteva coşuri pe umeri, cu părul de culoarea nisipului, ciufulit de vânt, cu şuviţe verzi. Stătea pur şi simplu pe vine, cu palmele pe genunchi, admirându-mă ca pe un specimen minunat dintr-o specie crezută disparută. Eram mai mult decât nedumerit de modul ei de a fi. Nu am spus absolut nimic, ci doar am continuat, amândoi, să ne privim unul pe altul, eu, încă încruntat din cauza soarelui, ea, cu un zâmbet şters. Nu era frumoasă în sensul adevărat al cuvântului. În momentul acela nu puteam spune despre ea decât că era draguţă. Cu ochii mari, de culoarea ceţii, şi gene lungi, cu o bărbie mică, ce-i dădea o nuanţă de "simpatic". Îmbrăcată cu un maieu de un albastru-cenuşiu decolorat, nişte pantaloni largi, crem, şi nişte tenişi murdari şi prăfuiţi în picioare. Avea vreo patru medalioane la gât (de fapt erau cinci, pentru că atunci unul din ele era dat pe spate, din cauza vântului), şi o sumedenie de brăţări la ambele mâini, de toate culorile, şi de toate grosimile, împletite în cele mai diverse culori. Când tăcerea dintre noi devenise deja stânjenitoare, iar eu îmi plecasem deja capul pentru a studia grăunţele de nisip, mi-a vorbit din nou. Mi-a cerut să îi cânt ceva la chitară.

Nu ştiam exact ce sa fac. Mă pusese deja în încurcătură. De mai multe ori. Într-o singură zi. Am tăcut în continuare, era ceea ce ştiam să fac cel mai bine. Mi-am dat seama că degetele mâinii stângi strângeau cu disperare, neajutorate, chitara. Am privit-o din nou, încurcat, la fel de nedumerit, puţin încruntat. Privirea mi-a alunecat de-a lungul mâinii ei stângi bronzate. Slalom printre firişoarele aurii, până la brăţări... Degetele lungi, cu unghii fine, suple. Mi-am lăsat capul în jos, din nou. Ea doar s-a uitat înspre mare şi a spus ceva. Nu am înţeles ce, şi speram din tot sufletul să nu fi fost ceva important, pentru că nu aş fi putut să pătrund zidul tăcerii mele încăpăţânate. Nu aveam de gând să spun nici un cuvânt. Sau aveam de gând, dar nu puteam face nimic. Mă simţeam descoperit, gol, nătâng şi stingher.

- Psssst. Puştiu' !...

Am întors capul. Tipul care îmi împrumutase chitara. Am crezut şi am sperat că nu vorbeşte cu mine, aşa că am întors din nou capul, şi mi-am îndreptat privirea către nisip.

- Bey roachere. Dă, mă, chitara-napoi.

Fără să mă uit la el, am ridicat-o de pe genunchi, şi am sprijinit-o, cu grijă, de nisip. Nu mi-am retras mâna decât când am simţit chitara alunecându-mi dintre degete, şi apoi că tipul se îndepărtează, greoi. Mi-am lăsat, epuizat, palma pe genunchi. M-am uitat la ea fugar, din spatele zidului de tăcere. Ea continua sa mă înţepe, prudentă, cu priviri curioase. Nu a mai spus nimic, şi nici eu, lăsând timpul să treacă pe lângă noi, fără să ne atingă, până înspre apus. Ea s-a aşezat pe nisip, lângă mine, eu m-am aşezat în poziţie de lotus, atunci când mi-au amorţit picioarele. Parcă semnasem o înţelegere negrăită, de a respecta castelul de tăcere al celuilalt.

Soarele se pregătea sa plonjeze în mare, când fata şi-a năruit, prin vorbe, meterezele liniştii ei:

- Hai să mergem undeva...

Mă obişnuisem, oarecum, cu prezenţa ei, şi îi eram recunoscător că mi-a respectat tăcerea. Aşa că fără să stau foarte mult pe gânduri, m-am ridicat şi am urmat-o, la fel de tăcut, gândindu-mă că nici măcar nu îmi pasă de cort. Nu ţineam mult la el, şi nici nu aveam lucruri de valoare acolo. Cine era interesat de o sticlă cu apă, un prosop murdar şi un tricou şi mai murdar, era invitat să şi le însuşească. Am mers o vreme în urma ei, urmărind cu interes pielea aurie, care se cojea, de pe spatele ei. Într-un final m-am gândit că acel medalion care îi atârna la spate nu trebuia să se afle acolo. Fără să mă gândesc prea mult, l-am trecut peste umărul ei stâng, pe care avea câteva coşuri, şi l-am lăsat să cadă pe piept. Atunci a întors capul şi m-a privit, zâmbind. A fost, cred, cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în acea zi.

M-a dus undeva, într-un loc pe care nu îl ştiam. Deşi arăta cam ca toate speluncile de pe malul mării, faptul că eu mă aflam acolo, cu ea, în momentul respectiv, îi dădea o aură specială. În plus, mă simţeam ameţit (nu mâncasem nimic toată ziua). Decorul era alcătuit, ca peste tot, din stuf şi bambus, frunze de palmieri, buturugi şi rockeri mai mult sau mai puţin beţi. Ne-am aşezat la o masă, şi ne-am privit, în tăcere, eu pe furiş, ea direct în ochii mei, până când a venit cineva să ne întrebe ce vrem sa comandăm. Eu nu am spus nimic, ea a comandat un sandwich pentru mine şi două beri. În starea în care mă aflam atunci nu puteam să fac altceva decât să stau tuflit pe buturugă, cu mâinile în buzunare, strângând între degetele mâinii drepte briceagul, iar între cele ale mâinii stângi, mobilul.

Când a venit timpul, am mâncat sandwich-ul, lăsând-o să mă studieze în timp ce mestecam, cu gândurile aiurea, fără să aud sau să înţeleg mai nimic din muzica ce se auzea în local.

- Tu chiar nu ai de gând să spui nimic? a întrebat ea, la un moment dat, când aproape terminasem de mâncat sandwich-ul.

Am considerat că e de ajuns, aşa că i-am răspuns că nu prea ştiu ce să-i spun. S-a mulţumit cu răspunsul meu, şi a desfăcut berile, aşezându-mi una din ele în faţă. Cât timp am mâncat, am avut timp să o studiez mai bine. Avea faţa puţin pistruiată, şi ochii mari, frumoşi. O gură mică, o bărbie mică, părul tot ciufulit, de un blond-cenuşiu, mai greu de observat în întunericul din local, cu şuviţe verzi, de care erau legate, pe alocuri, aţe roşii.

La un moment dat m-am gândit că ar fi bine să încep şi eu, măcar o dată, dialogul.

- Nu vreau să te superi pe mine, dar vreau să te întreb, pur şi simplu: vrei ceva anume de la mine?

A fost rândul ei să tacă, şi tot ce a făcut a fost să mă privească, zâmbind enigmatic, visătoare. Am sorbit din sticla cu bere şi mi-am sprijinit bărbia în palme, hotărât să nu-mi iau, cel puţin o vreme, privirea de la ea. În cea mai mare parte, mi-a reuşit. În afară de momentele în care ne priveam în ochi şi pe ea o pufnea râsul (atunci mă uitam fix la nodul din scândura mesei până când se potolea) sau momentele în care îmi desluşea vreun gând în privire, şi atunci eu roşeam, întorceam capul, şi ea zâmbea. După miezul nopţii probabil, ea a repetat replica cu care începuse, în ziua aceea, totul. A trecut mult timp până unul din noi a făcut şi altceva decât să îl privească pe celălalt. Dar cât timp ne-am privit, mi-am trăit propriile mele revelaţii, sincere, unele din ele zdrobitoare, cărora nici nu am putut să le fac faţă, altele pe care abia atunci când m-am uitat în ochii ei de culoarea ceţii, le-am putut accepta. Dar cert este că au trecut câteva ceasuri până să accept simpla idee că ea era, într-adevăr, frumoasă. Şi alte câteva ceasuri până să-mi dau seama că... ei bine, dar faptul acesta este legat de alt eveniment.

Pierdusem noţiunea timpului. Timpul meu se măsura deja cu zâmbetele ei. Cele trei beri pe care le băusem îşi făceau din plin efectul. Nu am părăsit-o decât pentru a merge la baie, o singură dată, din motive lesne de înţeles. Atunci m-am studiat în oglindă. M-am spălat pe faţă, mi-am trecut degetele prin păr, şi m-am întors la ea. Mă aştepta tot acolo, şi tot la fel de frumoasă.

Timpul o luase iar pe căile sale întortocheate, aşa încât nu reuşesc să îmi dau seama câte ore trecuseră de când intrasem în local. Se auzea o muzică lentă, tentantă, şi atunci ea a făcut lucrul de care mă temeam eu cel mai tare. S-a ridicat de pe buturugă şi mi-a întins o mână mică.

- Dansezi?

Am simţit cum mă prăbuşesc, eu peste mine, cu totul. Şi cred că degetele au început să îmi tremure. Am reuşit să o văd aşa cum nu o văzusem în ziua aceea, ajutat, probabil, şi de alcoolul din bere. Dar nu, cu cât trece timpul, îmi dau seama că nu berea a fost de vină. Am văzut-o frumoasă, frumoasă cum nu văzusem pe nimeni până atunci. Am întrebat-o dacă vrea să danseze ea cu mine, sau eu să dansez cu ea. A părut interesată de idee. Mie răspunsul mi-era indiferent. Mi-a spus că vrea ca eu să dansez cu ea, pentru că oricum nu făcusem nimic toată ziua. Aşa că am luat-o în braţe şi m-am aşezat cu ea pe buturugă. Mi-am sprijinit bărbia de umărul ei, simţindu-i trupul cu tot trupul meu. Inima îmi bătea în acelaşi ritm cu al ei, şuviţele ei verzi mă gâdilau pe obraz. Mirosea minunat şi ameţitor. Am închis ochii şi am savurat fiecare secundă. Am disecat fiecare senzaţie în parte. Pasiunea pe care o simţeam era copleşitoare. O vreme, am încercat să îi fac faţă, dar m-a copleşit. M-am lăsat purtat de valurile gândurilor, până când am simţit că mă duc departe, unde nu mai fusesem niciodată. Un tărâm format din mine însumi, un tărâm căruia eu îi dădusem naştere, şi în care mă pierdusem deja. Am încercat în nenumărate rânduri să mă regăsesc, dar m-am rătăcit în labirintul care devenisem. Tot ce se întâmpla în jurul meu nu mai reprezenta decât un stimul slab, ceţos, neclar, pe care eu însumi îl consideram, atunci, mult prea lipsit de importanţă.

Tot ceea ce simţeam era tot ceea ce eram. Aşa încât mă simţeam pe mine însumi, iar psihicul meu, scindat, se străduia sa facă loc şi senzaţiilor ei. Mă simţeam dedublat, fără să am vreo vină, mă simţeam lipsit de importanţă într-un univers imens, format din trupurile noastre, al meu, îmbrăţişându-l pe al ei. Un flux puternic de gânduri, idei şi trăiri necunoscute până atunci îmi făcea inima să galopeze. Am tot încercat să mă feresc de acest gând, până când m-am trezit faţă în faţă cu el, şi am fost nevoit să îl accept. Mă îndrăgostisem.

Cum timpul îmi juca încă feste, nu ştiu la ce oră am ieşit afară de acolo. Dar ştiu că era întuneric beznă, iar cerul era presărat, haotic, cu stele mărunte. Haotic mă simţeam şi eu... Am mers pe plajă, eu, încă victimă neajutorată a propriilor senzaţii. Ne-am plimbat o vreme pe malul mării, şi ştiu că m-am şi mirat că încă nu se făcuse dimineaţă. Parcă trecuse atât de mult timp...

În momentul în care am păşit prin apă, m-au trecut mii de fiori, ca nişte unghii ascuţite, de-a lungul coloanei, pe picioare, pe mâini, pe obraji, pe buze. Dureros de plăcut, încât am început să tremur. Bătea şi vântul, şi era aproape frig. Chiar şi aşa, am păşit prin apă, de-a lungul malului, până când luminile barurilor se vedeau ca nişte stele galbene, bolnave, căzute, din zbor, pe pământ, iar corturile mai existau doar în memoria mea, multicolore, aşezate după reguli necunoscute. Simţeam nevoia de a face ceva în privinţa frigului, şi dacă aş fi avut şi altceva decât tricoul pe mine, aş fi protejat-o pe ea. Dar nu mă aveam decât pe mine.

Ne-am oprit în întuneric. Eu nu îi zăream decât umerii obrajilor, şi undeva, deasupra lor, îi simţeam ochii mari, de culoarea ceţii. Apa ne mângâia talpile, rece, iar vântul se juca printre şuvitele ei verzi. Deasupra noastră se vedea lumina lunii, cernută printre nori, palidă, rece, nepământeană. Am îmbrăţişat-o din nou, i-am auzit suspinul. Şi am băut, iar, elixirul acela minunat de senzaţii, amplificat de mii de ori, încât am simţit că mor, acolo, atunci, pe plajă, cu nisipul fugindu-mi de sub tălpi, încercând, parcă, deja, să mă îngroape. Dar eu eram deja îngropat sub mine, sub propriul eu, mai greu decât de obicei, eram îngropat, şi deja şi înviasem, iar un înger era deja gata să le spună celor care ar fi venit la mormânt că am înviat, şi că mă voi înălţa.

S-a răsucit în braţele mele, întorcându-se cu spatele. Am ţinut-o strâns, până când am uitat de mine, de noi, de tot. Nu mai eram nicăieri, pentru că nu mai eram. Mă pierdusem de tot. Într-un final, când o pală de vânt m-a izbit de plajă, şi m-am trezit cu ea în braţe, cu picioarele înfipte în nisipul fin, ud, şi rece, am simţit nevoia să o sărut pe umăr. Şi asta am şi făcut. Iar lumea a explodat în culori pe care niciodată nu le mai văzusem, sângele îmi bubuia prin vene şi artere, prin urechi, prin buze, totul se învârtea cu mine, sub mine, prin mine, şi m-am pierdut din nou. Iar ea a suspinat, şi am căzut, amândoi, în genunchi.

Exact în acel moment mi-am dat seama cât îmi era de dragă. Deşi trecuse atât de puţin timp, aveam impresia că totul murise deja şi renăscuse sub alte stele. Deşi abia înviasem, mă simţeam bătrân. Mi-am plecat capul şi am sărutat-o pe gât, iar senzaţia a fost atât de autentică, şi atât de puternică, încât nu aş fi încăput decât eu în ea, precum spaţiul între limitele sale. Pentru o clipă, m-am văzut pe mine, cu trupul ei firav în braţe, scăldat de valuri reci.

Mi-era atât de dragă, încât aş fi ţinut-o aşa o eternitate, îmbrăţişând-o cu tot ce eram şi tot ce nu eram, şi aş fi putut să fiu, cu tot ce aveam şi ce nu aveam, şi aş fi putut să am... Atât de dragă mi-era. Şi aş fi strâns-o atât de tare, suspendat între a avea grijă să nu o ucid în îmbrăţişarea mea, şi a-i lua viaţa, de dragă ce mi-era. Şi ceea ce simţeam era atât de puternic, încât aş fi vrut, şi eu, să mor.

Nici nu mi-am dat seama când şi cum s-a întâmplat. Fără să simt nimic, mâna mi s-a strecurat în buzunar. Lama briceagului, subţire, sclipind viclean sub lumina slabă a unei luni înfăşurate în nori, a lunecat uşor, scurt, pe pielea aurie a gâtului ei. A fost atât de uşor, şi s-a petrecut atât de repede, încât numai după ce am simţit căldura ca de jar a sângelui, pe mână, şi mirosul de sânge, acoperindu-l pe cel al mării, mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Am scăpat briceagul dintre degetele care începuseră să tremure... Mâinile mi-au căzut, inerte, pe lângă trup. Ea a alunecat, straniu, ca o păpuşă de cârpă, pe nisip. Valul a venit, lăptos, înghiţind sânge şi durere.

Am urlat, am lovit nisipul, m-am blestemat, am blestemat dumnezeul care m-a lăsat să fac ceea ce am făcut. E vina mea...sau a ei...nici nu ştiu. Oricum, altfel nu-mi explic vocea răguşită pe care o am acum, şi nici durerile cumplite pe care le simt în palme şi antebraţe... şi am plâns, de durere, de furie, de milă, de dezgust, pentru că nu am mai găsit curajul de a repeta acea cumplită faptă şi asupra mea... vreau să mor... vreau... cum nici nu-ţi închipui... dar nu pot să o fac singur. De asta am venit la tine... Ce zici...poţi să mă ajuţi?

[Mulţumiri: lui Cro, care la început m-a încurajat, apoi mi-a spus că nu-mi face reclamă la ea, pe nejustificatul motiv :p că e prea sadică. Băieţilor de la Swallow the Sun, pentru simpla idee cuprinsă în "she was so fragile" şi "realising what I've done">>"Fragile". Băieţilor de la Green Carnation, pentru la fel de simpla idee cuprinsă în "I feel the blood under my skin, and I hate every part of me...How could I lose the only thing worth keeping, And now I'm sorry I didn't wait for you...">>"The burden is mine".]

[Cea mai mare parte a schiţei a fost scrisă pe coloana sonoră a aceluiaşi album "Reroute to remain" - In flames, şi a albumului "10,000 days" - Tool. Împotriva aşteptărilor, sfârşitul a fost scris în liniştea propriilor gânduri. *grin*]

[Multumesc si artistului numit DreamingInTheTheatre, care a realizat poza superba de la inceput. Si, bineinteles, iubitei J.J., care m-a ajutat cu cateva alternative. Thank you, honey :*]
In cea mai mare parte e o porcarie, pentru ca nu am reusit sa imi gasesc cuvintele in 80% din cazuri. A fost o zi proasta atunci, am fost foarte rau, dar macar 20% a iesit al dracului de bine.
Detalii gasiti la sfarsitul lucrarii. A fost scrisa in urma cu cateva luni... nush exact... cred ca la sfarsitul anului trecut...
Legat de faza de la sfarsit, cu poza de la DreamingInTheTheatre, inca tratez cu domnisoara Allana, ca totul sa fie ok, legal. M-am gandit ca ar trebui sa ii cer acordul. :D Vedem in ce masura mi-l va acorda.
Add a Comment:
 
:iconmissslg:
MissSLG Featured By Owner Jul 22, 2008  Hobbyist Photographer
Nu inteleg de ce .....
Reply
:iconanotheroutsider:
Anotheroutsider Featured By Owner Jul 22, 2008  Hobbyist General Artist
nici el nu intelege de ce...
eu..nici atat. m-a socat si pe mine cand am vazut ce am scris. 0_o
Reply
:iconmissslg:
MissSLG Featured By Owner Jul 22, 2008  Hobbyist Photographer
Hmm, sa zicem ca a fost a " 'nice' twist to the story"
Reply
:iconanotheroutsider:
Anotheroutsider Featured By Owner Jul 22, 2008  Hobbyist General Artist
:giggle:
Reply
:iconghilimei:
ghilimei Featured By Owner Aug 15, 2007
:) în liniştea propriilor gânduri şi pe timp de lună. bun aşa.
Reply
:iconanotheroutsider:
Anotheroutsider Featured By Owner Aug 15, 2007  Hobbyist General Artist
:)
Reply
:icondrefeyja:
drefeyja Featured By Owner Jun 23, 2007  Professional Photographer
:tears: why on earth did you have to kill her?! :tears:
stuff like this only happens so rarely, for two people to feel that...and you killed her :|
uf. mi-a placut povestea, could use som finishing touches, dar e faina. :hug:
Reply
:iconanotheroutsider:
Anotheroutsider Featured By Owner Jun 23, 2007  Hobbyist General Artist
It could use a lot of finishing touches, maybe all of the finishing touches one can do.
De ce a trebuit sa moara? Uff..soarta.
Ma bucur ca ti-o placut :hug:
Reply
:iconcrirox:
crirox Featured By Owner Jun 23, 2007  Hobbyist Photographer
pai, per ansamblu e okay povestioara, nu ma asteptam sa scoata briceagul, deci ai reusit sa surprinzi si sa o termini neasteptat (which is reallly good;)).
partea care nu mi-a placut a fost aia cu "Doamne ce frumos esti..." stiu ca poti mai mult de-atat:p

(inca mai vreau sa citesti cartile alea:P)
Reply
:iconanotheroutsider:
Anotheroutsider Featured By Owner Jun 23, 2007  Hobbyist General Artist
Stiu si eu ca pot mai mult de atat, dar daca ai citit si commentul meu legat de povestioara asta, ai vazut ca nu a fost "a good day for science". Mie mi se pare ca a iesit foarte aiurea. Adevarul este ca tipul era intr-adevar foarte frumos... si foarte aiurit, si linistit, ca un inger picat pe pamant, si care incearca sa se obisnuiasca cu mirosul marii, cu nisipul fierbinte pe talpi, cu setea si foamea de carne si trup.
Reply
:iconcrirox:
crirox Featured By Owner Jun 23, 2007  Hobbyist Photographer
am citit comentul.
ma, aiurea nu e, numa ca mai merge retusata prin unele locuri
Reply
:iconcrirox:
crirox Featured By Owner Jun 23, 2007  Hobbyist Photographer
:+fav:
Reply
:iconanotheroutsider:
Anotheroutsider Featured By Owner Jun 23, 2007  Hobbyist General Artist
Thank you :thanks:
Reply
:iconmrs-malfoy:
mrs-malfoy Featured By Owner Jun 23, 2007
de ce nu se putea termina frumos? cu o viata fericita? no happy ending for this guy?or for her?
oricum e faina...si sadica...da' faina =P
banuiesc ca daca sugerez o abordare mai pozitiva a vietii imi dai cu ea in cap nu? =P
anyways...:clap:
Reply
:iconanotheroutsider:
Anotheroutsider Featured By Owner Jun 23, 2007  Hobbyist General Artist
Pentru ea e cam tarziu... si pentru el e cam tarziu...
cat despre abordarea pozitiva... nu iti dau cu ea in cap... as putea-o folosi ca sa te injunghii cu ea. dar nu, azi e prea cald. :)
Multumesc mult, mult mult de tot pentru ca ai avut rabdare sa citesti, si pentru comment :glomp:
Reply
:iconmrs-malfoy:
mrs-malfoy Featured By Owner Jun 29, 2007
niciodata nu e prea tarziu....sau stii tu...mai bine mai tarziu decat niciodata :)
si uite azi nu e chiar atat de cald...asa ca ai putea sa folosesti atitudinea pozitiva :D
Reply
:iconanotheroutsider:
Anotheroutsider Featured By Owner Jun 29, 2007  Hobbyist General Artist
Ba uite ca azi, cnd am citit eu commentul, e cald... ce facem?
btw, au cam plec acasa luni... :D naspa, stiu. daca tu nu stii, iti spun eu: naspa. NASPA.
Reply
Add a Comment:
 
×

:iconanotheroutsider: More from Anotheroutsider


Featured in Collections

writings by crirox




Details

Submitted on
June 22, 2007
File Size
24.2 KB
Thumb

Stats

Views
721
Favourites
7 (who?)
Comments
17