A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost, nu s-ar mai povesti...oare?

A fost odata un copil caruia ii placeau povestile. Citea si nu se mai satura. Harap-Alb luptandu-se cu zmeul, feciori de tarani plecand in lume sa isi caute norocul, printi parasind castelele parintilor pentru a-si cauta printese, vrajitoare care fermecau tinere fete, pisici negre torcand si prevestind numai rele.

"-Mai iesi si tu din odaia aia, joaca-te si tu afara cu copiii!
-Imediat mama, stai sa termin cartea asta...
-Asa spui mereu, si nu mai iesi, lasa cartea, hai la plimbare.
-Imediat mama, imediat..."

Uita sa mai iasa, si mama uita sa mai intrebe. Era cuminte, nu supara pe nimeni acolo cu cartile lui. Pisicile se plimbau maiestuoase prin chiliile batranelor ce fierbeau potiuni magice, printii isi continuau cautarile periculoase, tinerii fii de tarani intampinau numai dificultati, dar inima lor buna mereu ii salva, iar Harap-Alb ucise zmeul si isi recuceri titlul de print.

"-Sebastiane, ai intarziat la scoala!
-Imediat mama, acum plec.
-Ti-ai luat caietul de matematica? Azi iti va verifica temele, sper ca nu ai uitat.
-Nu, mama, minti el. Nu am uitat, l-am luat, spuse strecurand cartea de basme in ghiozdan."

La scoala mai lua un 3 la matematica, dar cei 3 frati din poveste gasisera leacul pentru tatal lor, regele, care se imbolnavise subit, probabil urzelile vreunei vrajitoare, sau soarta care vroia sa testeze caracterul fiilor sai...Profesoara de romana in schimb il placea, era printre putinii elevi care citeau ce li se dadea.

"-Mana sus cine a citit cartea pentru lectia de azi va rog.
O singura mana invariabil se ridica din intreaga clasa, atragand privirile dusmanoase ale colegilor.
-Bravo Sebastian...ce ne poti spune despre personajul principal?"

Discutii aprinse se incingeau atunci, si el era fericit ca are cu cine vorbi despre nenumaratele povestiri care ii incantau zile si nopti intregi. Au trecut ani, si el tot nu se satura de citit, mereu gasea noi si noi carti. Intr-o zi insa, nu mai vru sa citeasca. Incepeau sa se repete, si asta nu ii placea. Dar foamea lui de povesti il mistuia, si trebuia sa faca ceva. Nu dormea noptile, imaginandu-si diferite scenarii, fiind pe rand erou, supus loial al vreunui general, ostas luptand pentru o cauza sau alta, copil explorand diferite taramuri, cersetor la marginea vreunui oras plin de depravati si avari.

"-Mai copile, cand o sa faci si tu ceva cu viata ta? Ai 20 de ani si stai toata ziua singur in camera pe intuneric si nu faci nimic.
-Lasa-ma mama in pace te rog...
-Cum sa te las in pace? Altii sunt la facultate, invata, isi asigura o cariera, tu nu faci nimic!
-Nu faci nimic, nu faci nimic! Altceva nu mai stii sa-mi spui?!
-Altceva nu stii sa faci!"

Usa se trantea ca de fiecare data, si discutiile o luau de la capat a doua zi. Nu mai suporta scandalurile, nu intelegea ce vor de la el. Pana la urma ceda si intra la Facultatea de Litere, unde nu se ducea cu prea mare tragere de inima. Incepu sa scrie. Texte adolescentine, cu indoieli, cu temeri, cu griji, si mai ales cu multe multe intrebari, adresate lui insusi, celor din jur, vreunui zeu atotputernic...oricum ramaneau fara raspuns. Singura lui consolare erau povestile, ca dintotdeauna. Renunta la intrebari, si incepu sa isi scrie povestile.

Umplea coli intregi cu o viteza remarcabila. Era un izvor nesecat de intamplari fantastice. Nimeni nu le citea, dar el scria. Incercase sa le publice, dar fusese neceremonios dat afara din biroul redactorului-sef, cu mentiunea ca sunt inutile scrierile lui, ca au un ton infantil si fantasticul este exagerat si de prost gust. Cel putin asa se exprimase redactorul-sef, un individ masiv imbracat intr-un costum probabil foarte scump, si cu o pipa in coltul gurii care se agita intr-un mod foarte amuzant pentru scriitorul nostru, in timp ce masivul proprietar perora pe tema manuscriselor. Surasul abtinut de pe figura tanarului Sebastian nu a facut decat sa inrautateasca situatia, redactorul simtind ca nu este luat in serios.

"-Numesti asta literatura?? tuna el
-Aaaa...pai..
-Iti spun eu baiete, nu e!! Cum indraznesti sa vii aici cu asa ceva?
-Dar..
-Nici un dar! Afara!"

Renunta la ideea de a arata si altora ce scria, si continua numai pentru el insusi. Se angaja ca redactor la un ziar mic, si reusi sa se mute de acasa, pentru a evita privirea dezamagita a mamei, si tipetele tatalui. Nu avea prieteni, nu ar fi avut ce sa discute cu ei. Erau mai interesanti cand taceau oricum, putea sa le atribuie orice calitati si defecte vroia el. Lumea de pe strada era pentru el ca vopselele pentru un pictor. Fata cu parul negru care isi plimba cainele de dimineata devenea o printesa pe care el o salva, batrana de la colt care vindea flori era vrajitoarea cea rea, politistul care dirija traficul era generalul armatei inamice, pana si masinile deveneau niste monstri mari cu care trebuia sa se lupte din greu. Adormea greu, pierdut in scenariile lui, si se trezea obosit si trist ca trebuie sa o ia de la capat. La serviciu adesea ramanea cu privirea pierduta pe geam si cu articolele nescrise, si pana la urma fu dat afara. Nemaiavand bani, trebui sa plece din camera inchiriata, iar acasa nu vroia sa se intoarca.

"-N-am nevoie de ei, nici de banii lor, nici de sfaturi. Am trait toata viata mea ca pe un vis, acum poate e momentul sa nu mai fiu curajos doar in gandurile mele, ci si aici, acum."

Isi stranse cateva lucruri, si pleca pe jos, nici el nu stia unde, asemeni celor din basmele citite cand era copil. Avea 27 de ani. Merse saptamani, luni, traind din pomana trecatorilor, dormind pe unde apuca. Strabatea paduri asteptand sa intampine vreun zmeu, linistea naturii mai mult il nelinistea. Campii vaste se intindeau in fata lui, apoi sate, orase, iar civilizatie...nu mai scapa de ele.

"-Ce-i cu tine baiete? Cum te cheama?
-Sebastian, sopti el
-Ce-ai patit? Nu ai mutra de cersetor. Cand ai mancat ultima oara?
-Nu-mi aduc aminte..."

Un barbat pe la vreo 50 de ani statea aplecat deasupra lui, ingrijorat, incercand sa afle ce-i cu el. Il ridica si-l duse intr-o curte, il puse pe o banca si ii dadu de mancare.

"-In poveste asa se intampla, eroul infrant de soarta ajungea la un suflet milos, si acesta il ajuta, murmura el
-Ce zici tu?
-Povestea...cu fiul de imparat...
-Ce poveste mai baiete? Nu e vreme de povesti acuma. Ai unde sa stai? Cati ani ai?"

Dezamagit din nou, se ridica si pleca, multumind pentru mancare, sub privirea uimita a barbatului, care incepu sa mormaie ca e nebun. Si merse, si merse, si merse, pana ajunse la granita. Vru sa mearga in continuare, dar un politist ii ceru actele.

"-Ce acte domnule?
-Pasaport, tinere, ce acte? Pe ce lume traiesti?
-Nu am pasaport...
-Pai atunci nu treci! Urmatorul!"

Se intoarse, si continua sa mearga in alta directie. Nu mai auzea nimic din jur, mergea pe un drum dar in mintea lui era cu totul altundeva, inconjurat de camarazi de arme fericiti ca au castigat lupta, si era si mama lui acolo, cu lacrimi in ochi, mandra de fiul ei, Sebastian...

......

I-au gasit corpul pe marginea drumului, nu si-au putut da seama daca murise de boala, de foame, de frig. Parea sa aiba in jur de 30 de ani, nu avea la el nici un act, nu stiau pe cine sa anunte. L-au ingropat in curtea bisericii, si un preot batran a murmurat cateva cuvinte pentru strainul nimanui.